am şters găinaţi cu prosopul

Ţi-ai lăsat prosopul galben la mine pe balcon, atârnat de o bară murdară de găinaţi. Astăzi am dat de mâncare la porumbei peste tot pe unde am fost, chiar şi la mine acasă, iar ei în schimb s-au găinăţat pe balustrada mea.

Există multe lucruri care mă sperie, atunci când mă gândesc la ele; faptul că nu ştiu dacă mă voi trezi dimineaţa următoare, maşinile, semafoarele care poate nu arată verdele când trebuie, profesorii, băieţii şi fetele care mă cheamă la un suc, scaunele strâmbe de pe care pot să cad în orice moment. Trebuie să trăiesc zilnic cu fricile astea stupide. Încerc să-mi amintesc că nu sunt adevărate, pentru că pornesc de la cazuri izolate. M-am gândit dacă am frică de dragoste, una mai mare decât aceea de a fi chemată la un suc şi a nu ştii cum să refuz.

Capoatele lungi cu imprimeu de tigru, dresurile negre cu dungă la spate şi gesturile oamenilor când fumează mi se par toate lucruri fastuoase care descriu frica. Dacă m-aş trezi într-o zi într-o sală de bal ca acelea descrise în poveşti, participând la o petrecere extravagantă sau o nuntă a unor oameni pe care nu i-am mai văzut de trei luni încoace, dar cu care pot să susţin conversaţii despre hainele celorlalţi din cameră, atunci aş şti că am nimerit în spaţiul celor mai mari frici.

De fapt, am fost la o petrecere din asta, acum ceva vreme. Am fost la multe nunţi şi petreceri grandioase când eram foarte mică, şi deşi ăsta e un lucru de menţionat, e şi ceva ce am uitat. Asta m-a făcut totuşi să mă simt familiară într-o adunare de oameni străini.

Acolo mi-am dezvoltat prima frică, aceea de a dansa. Mi se părea ireal să văd fete şi femei îmbrăcate în rochii scumpe şi purtând tocuri, şi să ştiu că, pentru o seară, şi eu sunt una dintre ele. Bizar era, mai ales, felul în care aceste persoane, apropiate de a deveni personaje, alegeau să se mişte pe melodii neaşteptate, fie lente, fie aritmate. Am fost luată la dans şi nu am ştiut cum să îmi aranjez corpul. Aveam mâini rupte, picioare rupte. Mi se despletea părul dacă mă mişcam prea mult şi simţeam cum unul dintre tocuri o ia puţin spre stânga şi se rupe.

Am dansat pe trei melodii cu un străin şi mi s-a rupt tocul.

Scârboase sunt toate descrierile astea, tot evenimentul şi toate conversaţiile pe care le-am purtat în acea seară, însă este de menţionat fiindcă atunci a apărut frica mea de mişcare. Mi-am purtat de atunci corpul înţepenit peste tot, ca o paralizată.

A doua frică mi s-a format pe două axe temporale; iniţial am crezut că am căpătat-o după petrecerea cu rochii mari şi tocuri dureroase, dar mi-am dat seama apoi că se poate să o fi avut şi când eram copil.

Când eram mică, tata mă ţinea mereu de mână când traversam strada, asta întâmplându-se până la o vârstă absurdă şi în nişte condiţii absurde. Aşteptam mereu verdele şi trebuia să îl iau de mână, în multe cazuri lipsită de chef, dar el mă ţinea strâns până terminam de traversat. De obicei, mai făceam încă trei paşi pe trotuar aşa, trasă cu forţa tot mai departe, tot înainte. Nu am fost lăsată să traversez singură strada până pe la unsprezece ani, când am putut să trec de pe o parte a unui străzi pe cealaltă parte a străzii dintr-un orăşel, pe o stradă unde nici măcar nu era desenată o trecere de pietoni. Am aşteptat atât de mult momentul ăsta de emancipare totală, dar m-am speriat când nu era nimeni să mă ţină de mână şi niciun semn să mă ajute să trec. Nu a trecut nicio maşină pe acolo timp de patruzeci de minute şi, într-un final, am traversat.

De atunci, am început să traversez pe unde am vrut eu. Mi-a luat ceva timp, dar am ajuns să fac şi asta; să traversez pe verde, pe roşu, în sensuri giratorii pentru maşini, în intersecţii, pe şosele fără treceri. Am făcut asta foarte des, au fost şi momente în care am fost claxonată şi în cele din urmă m-am speriat. A douăzeci şi treia oară când am fost claxonată, m-am speriat mai rău şi am început să traversez doar pe verde. Se întâmpla la o săptămână după petrecerea de la care am ieşit înţepenită. Eram lângă şcoală şi vedeam troleul venind în staţia care se afla pe cealaltă parte a străzii. Câte lucruri nu face un om doar ca să prindă autobuzul, să mai economisească nişte timp sau să se bată pe locurile libere. Am ales să aştept verdele, doar că atunci când semaforul şi-a schimbat culoarea, am plecat imediat şi n-am observat o maşină de poliţie cu luminile pornite care voia să treacă. La mijlocul trecerii, maşina m-a claxonat. Am tras o sperietură zdravănă care mi-a creat un flashback ale tuturor străzilor pe care le-am traversat fără atenţie la semafor sau la vreo trecere. Mi-am dat seama cât de neglijentă puteam fi, luptându-mă pentru câteva secunde în loc de a traversa pe unde trebuia. Mai ales că şi atunci când traversezi şi semaforul e verde, tot poţi s-o păţeşti.

Asta a fost a doua mea frică.

Între timp, am căpătat multe alte frici, unele cu poveşti pe care le spun râzând, altele pe care le spun plângând. Mi-a fost frică să stau singură pe o bancă în parc, să mă îmbrac frumos, să spun "te iubesc", să recunosc că am minţit sau chiar să recunosc că am spus adevărul.

Azi am mers în parc şi am stat singură pe o bancă. În spatele meu, o fată şi un băiat îşi aranjau un picnic improvizat, iar eu îi ascultam vorbind. Au stat pe un prosop galben şi au vorbit despre lucruri neinteresante timp de o oră: mâncare, vreme, trecuturile lor. Apoi băiatul i-a spus fetei că o iubeşte. Fata nu a spus nimic ceva timp şi au stat amândoi aşa, în linişte. Într-un final i-a zis că nu ştie cum să-i spună adevărul despre ce simte pentru el, aşa că minte şi îi spune că nu-l iubeşte. Se răzgândeşte după un minut şi-i spune că-l iubeşte, dar fără să dea vreo explicaţie.

Între timp, mie mi s-a făcut frică pentru ei. Am rupt un covrig în bucăţele mici şi le-am aruncat lângă bancă. M-am gândit că alea vor fi toate fricile mele care urmau să fie mâncate de porumbei, în timp ce băiatul şi fata de la picnic o să îi admire cum dizolvă imagini ipotetice şi îşi vor spune de mai mult de zece ori că se iubesc.

Când am ajuns acasă, am pus prosopul tău pe o balustradă cu găinaţi pentru că şi noi doi obişnuiam să mergem la picnic pe prosoape galbene. Cu toate astea, când mi-ai spus că mă iubeşti, eu am minţit.

Şi prosopul a rămas la mine. Cred că o să-l fac cârpă pentru şters găinaţi.