Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Preoţi (I)


Augustin Ioan

07.05.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Primul preot pe care l-am cunoscut avea acelaşi nume ca al tatei, doar că numele de familie era numele mic al tatei şi viceversa. Poştaşul mai confunda scrisorile. Părintele Ioan Gheorghe m-a botezat, mai pe furiş: bunicul a adus cristelniţa de la biserica de lemn din deal, la jumătatea distanţei dintre vatra satului vechi (Aiorman, cel turcesc) şi cea a satului nou (Dorobanţu, jud.Tulcea, repornit cu populaţie de strânsură, în special ardeleni din Râşnov, pe la 1883) şi părintele Gheorghe m-a botezat acasă: dacă ar fi fost după tata, care era directorul şcolii comunale (1960-1975), rămâneam păgân, mă tem...

Celălalt părinte de care sunt legat e un văr prin alianţă al tatei, Părintele Gheorghe Ilie, unchiul Gigi, paroh la Amara toată viaţa lui activă şi al cărui băiat, Părintele Valentin Ilie, îi calcă pe urme cu cinste, fiind şi cadru didactic la teologia bucureşteană. Părintele Ilie senior a oficiat la absolut toate evenimentele familiei lărgite, cu blândeţe şi bonomie, sfătos şi vesel, adoptat cu drag de către toate, multele, sale rude din partea Ioan-ilor. În plus, lui îi datorez primele proiecte de biserici, începute în 1995, la întoarcerea de la studiile anglo-saxone & americane. Aşa se face că am, doar în episcopia Ialomiţei şi Călăraşilor, mai multe biserici de parohie construite (în Slobozia vreo 3, una la Amara, două la Feteşti, două la Urziceni, una la Lehliu, plus corpul de chilii de la Mănăstirea din Slobozia) şi încă vreo câteva rămase în stadiu de proiect (Schitul de la Amara, două centre de zi pentru copii). Părintele profesor Valentin Ilie continuă tradiţia tatălui său şi mă bucur să îl văd crescând spiritual, cu interese de cercetare foarte sofisticate.

Cu părintele Băducu am ridicat biserica din parcul municipiului Urziceni şi plănuiam o serie de centre de zi, când a murit, într-un accident de maşină. E îngropat chiar la sud de intrarea în biserică.

Apoi l-am cunoscut pe părintele Mihail de la Mănăstirea Sinaia, cu care discutam îndelung despre cele spirituale, relaţia fiind mijlocită de un prieten comun: părintele e un specialist în muzica monodică, având un doctorat pe manuscrisele de specialitate aflate în custodia mănăstirii. Cum, însă, scriu aici doar despre preoţii de parohie, mă întorc la ei.

În 1990, m-am căsătorit şi, astfel, am intrat în familia Părintelui Gheorghe Roşca de la Vlăduleni de Gorj, bunicul soţiei, la rândul său a treia sau a patra generaţie de preoţi. A făcut multă puşcărie, pentru că a ieşit cu crucea împotriva celor care făceau colectivizare cu sila; întrucât nu voia să discute despre asta cu familia, am găsit târziu fişa închisorilor prin care trecuse, după ce murise, în 2001, la 92 de ani. Între timp, familiile celor care-l prigoniseră l-au chemat pe părintele, care le fusese victimă, să le facă slujbele de înmormântare. Prin 1996, ne-am dus să culegem o sfoară de vie, recăpătată de familie din partea socrului meu, pe care nu l-am cunoscut (a murit în 1989). Asta se afla în prelungirea curţii fostului preşedinte de CAP din sat, care o înşfăcase şi folosise în toţi aceşti ani de silă. Muribund şi galben ca turta de ceară, acesta a venit la noi, culegătorii (soţia mea şi cu mine, asistaţi verbal de soacra mea) şi, clătinându-se, ne-a cerut iertare pentru ce îi făcuse părintelui; ştia că moare şi susţinea, stins, că părintele îl blestemase şi că îşi merita soarta. Soacră-mea era terminată de episod, după ce, fiică mai mare fiind, îşi crescuse ca şi orfană fraţii şi surorile, din pricina acestor ticăloşi şi a ticăloşiei sistematizate a regimului comunist. Noi eram tulburaţi, de bună seamă. Acasă ajuns, m-am oprit direct la Părintele Roşca în cameră: Părintele, uite-aşa şi aşa; e adevărat că l-aţi blestemat? Doamne fereşte, a spus părintele care avea o cataractă generalizată şi, deci, o privire albastru-deschis, aruncată în gol, cum să îl blestem? - eu sunt preot, ei mor pentru păcatele lor, are cine să îi judece! Ia zi-mi ce scrie aici, puse apoi degetul părintele pe o carte (slujea şi acasă, pensionat fiind); fiindcă făceam şi filosofie, mă ţine drept mai doct dintre nepoţi, demn să îi fiu dascăl. N-a apucat să vadă diploma Honoris Causa în teologie ortodoxă, de la Center for Traditionalist Orthodox Studies de la Etna, CA, din 2007, cea care îmi dă dreptul să slujesc la altar la bisericile din jurisdicţie, păstorite pe atunci de + ÎPS Chrisostomos (atunci Arhiepiscop, ulterior Mitropolit de Etna, CA al ortodocşilor vechi calendarişti din SUA). Bine, nu am folosit niciodată permisiunea, la ce voce am, dar am colaborat cu Înaltul, care a fost director al Comisie Fulbright România (2001-2003) şi profesor la Masterul de Antropologia Spaţiului Sacru la UAUIM (2001-2009). S-a stins din viaţă pe 16 februarie 2019, în timp ce îşi vizita parohiile din subordine. Dumnezeu să îl odihnească pe +Daddy, cum insista să îi spunem, prieten, frate mai mare şi părinte spiritual.

Părintele Roşca fusese un om gospodar, care s-a întors din puşcărie fără dinţi şi slab, atât de slab încât, când a murit, eu şi un alt nepot l-am pus cu uşurinţă în sicriu, nu mai era decât o mână de oase învelite în piele. Tot atunci am văzut, mai de departe, ritualul special de înmormântare de care au parte preoţii.

În fine, am fost martorul programului de îngrijire a bătrânilor pornit de parohia Ghencea (la capătul tramvaiului 41), unde părintele cu voce de bariton a introdus pomana ca întreţinere a bătrânilor aflaţi în grija noastră, nu ca petrecere cu familiile, la domiciliu. Acolo eram domnul sponsor, cum îmi spunea părintele Jenel, când venea cu câte un eveniment şi îmi spunea de ce mai e nevoie la biserică, apoi, drept recompensă, îmi jilăvea bine pereţii cu aghiazmă.

Apoi, pentru că mămăile cam tânjeau, au strâns şi copiii fără căpătâi sau posibilităţi din parohie, cu care se făcea after-school, li se dădeau o masă de prânz şi una de cină, erau trimişi apoi la sărmanele lor case. Am filmat totul într-un episod al serialului Arhitectura ortodoxă din România în secolul al XX-lea, făcut cu dna Roxana Chiriţă ca producător pentru TVR în 2006-2007.

Ne-am mutat, în 2008, în parohia Cuibul cu Barză-Sf. Ştefan (Bucureşti), unde l-am cunoscut pe părintele profesor Benga; între timp, a plecat în Germania, tot la un seminar teologic. Am devenit, pot spune, amici, noi - fascinaţi de predicile absolut excepţionale pe care le ţinea, dânsul - interesat de soarta noastră de dezţăraţi şi deşiraţi (eu - prin America, iar soţia - zece ani ambasador în ţări africane). Când a venit să ne sfinţească penthouse-ul de pe balconul căruia zărim chiar casa parohială unde locuia, părintele a privit descumpănit colecţia noastră de măşti africane şi ne-a întrebat dacă nu ne e frică noaptea cu ele-n casă. Nu ne era, mai ales că eram păziţi de un perete de icoane bine garnisit, pe care părintele a decis să îl întărească şi mai mult cu rugăciune şi cu aghiazmă. În rest, ne întâlneam şi povesteam la biserică, dar şi pe drum, sau la ocazii unde eram împreună invitaţi (spre pildă, la garden party de 10 Mai la Palatul Elisabeta), dânsul confesându-ne problemele cu asistaţii aflaţi în grija bisericii noastre, eu - povestindu-i de prin cele străinătăţuri; ultima dată plănuiesem o conferinţă despre Brâncoveanu în biserică, dar care nu s-a mai ţinut, dânsul pregătindu-se să plece, mă tem, de tot.

În fine, să îl pomenesc aici şi pe Părintele Vâlcu de la Dorobanţu, Tulcea, satul natal al bărbaţilor din care mă trag, actualul paroh al comunei; sfinţia sa e dintr-o familie mare şi evlavioasă, la rândul său tată de preoţi. A sfinţit, în 2015, placa pusă pe şcoală în memoria tatălui meu şi, după festivitate, ne-a chemat în biserică, pe sora mea şi pe mine: fusese elevul mamei, îl cunoscuse pe tata bine şi a vrut să ne spună, chiar acolo, ce oameni de toată isprava fuseseră. Îl văd relativ des pe părintele dorobănţenilor mei şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să îi proiectez o casă nouă.

Am avut noroc. Am cunoscut preoţi buni, dăruiţi, evlavioşi şi cu bună anvergură socială. Oameni gospodari, cuviincioşi, stâlpi ai comunităţilor lor, pe care le păstoresc, cărora le servesc drept exemplu. Cred că despre asta este vorba, în esenţă, iar cei pe care i-am cunoscut îndeplinesc toate aceste criterii, unii cu prisosinţă. Le mulţumesc tuturora.

Amin!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer