Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Preoţi (II)


Augustin Ioan

14.05.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Li se cer preoţilor multe; în cele ce urmează, încerc să discern două trăsături pe care le incumbă ctitorirea, care a fost, în ultimele trei decenii aproape, una dintre activităţile cele mai importante pe care le-a presupus această vocaţie, profesie, har, acest statut social special care este - sunt, întreolaltă - preoţia. Ştiu că în perioada comunistă cuvântul de ordine a fost jăratec sub cenuşă: să se păstreze ce şi cât este, astfel încât, vai! - prea puţine lăcaşuri de cult se pot număra atunci construite, altfel decât cu mare jertfă preoţească şi a mirenilor. Dar, după 1989, numai ce preot nu a vrut nu a construit măcar un lăcaş de cult. Or, nici preoţimea şi, cu atât mai puţin, breasla arhitecţilor, nu eram pregătiţi pentru câte biserici s-au construit, iar rezultatul este, prea adeseori, măcar urât, asta ca să fiu gingaş. Dar arhitectura dă seama şi în bine şi în rău de epoca şi de oamenii săi, aşa că, mai bine, să ne uităm la cauze.

Câtă istorie a artei în general şi a artei şi arhitecturii sacre în particular li se predă viitorilor preoţi ştiu prea puţin; cât ştiu, este din carenţele asumate de absolvenţii de teologie care au venit să facă un master de Antropologia spaţiului sacru la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, pe care l-am coordonat cu profesorul Florin Biciuşcă între 2001 şi 2009. De asemenea, ştiu din activitatea de proiectant şi constructor de biserici noi, începută în 1995 şi, cu voia Domnului, încă neîncheiată, răstimp în care am proiectat aproape 20 de biserici, dintre care 14 sunt gata sau în stadiu avansat de construcţie, precum şi două catedrale, dintre care cea de la Curtea de Argeş, cu necropolă regală, deja şi-a primit trei dintre auguştii oaspeţi.

E drept, discuţiile şi negocierile legate de proiecte s-au purtat, în faza de proiectare, mai degrabă cu ierarhi ai locurilor respective (ÎPS Nifon Mihăiţă, când păstorea la Slobozia, respectiv ÎPS Calinic, la Curtea de Argeş). Dar construcţiile, autorizările, munca de şantier s-a purtat în simfonie cu preoţii beneficiari, dimpreună cu comunităţile lor parohiale. Dacă majoritatea absolută erau partizanii unor construcţii (cât mai) mari şi declarat tradiţionale, problema apărea deîndată ce ridicam problema tradiţiei înseşi, pentru a afla că, de fapt, ea se limita la un segment restrâns de exemple, din ultimele două secole cel mult, nicidecum de la începuturile artei şi arhitecturii creştine încoace, cum ar trebui. Se cereau musai trei turle şi forme vechi, dar monumentale. De ce trei turle, când biserica de parohie din străvechimea românească abia de avea una (în Moldova, turlele erau apanajul ctitoriilor domneşti), de nu cumva acoperişul camufla câte o cupolă peste naos şi cam atât? Referinţa este catolică, dar să nu spui asta deschis preoţilor noştri.

Cât despre înnoire, aducere la zi a discursului lăcaşurilor de cult, aici comunicarea se întrerupea; câtă noutate am putut strecura în proiecte, ea se datora mai degrabă poruncii ierarhice şi nicidecum voinţei preoţeşti. Prin urmare, carenţa de cultură arhitecturală, deopotrivă nouă şi veche, ar trebui să se afle în vizorul şcolilor teologice. Există, deja, un corpus de lucrări înnoitoare - în sens retrofuturism, al revizitării propriei tradiţii pe care biserica o păstrează, dar nu închistată în forme istorice obsolete, ci a principiilor care se pot actualiza în materiale şi forme contemporane. Există chiar în lumea ortodoxă şi nu mai poate fi ignorat, mai cu seamă că nimeni nu cerea ca semnalul să înceapă, radical, de la Lehliu sau de la Feteşti (unde am lucrat exemplar cu părintele Nicolae Păun, de pildă).

Cred că o bună parte din temerea de aducere la zi a lăcaşurilor de cult ortodoxe nu vine dintr-un sentiment păstrător, al unui conservatorism conştient de sine; dimpotrivă, cred că este vorba despre o carenţă culturală de profunzime, care nu este doar a preoţilor, ci şi a arhitecţilor. Ea priveşte, în sens larg, tradiţia şi modul în care o asumăm, dânşii deopotrivă cu noi. Nu suntem, de fapt, imerşi în tradiţia vie care a condus măcar de la bazilicile paleocreştine dobrogene la renaşterea cantacuzin-brâncovenească măcar. Îi suntem exteriori şi o privim muzeal; referinţele preoţilor sunt pseudo-istoricizante, în vreme ce ale arhitecţilor sunt pseudo-modernizatoare; or, nu există în punct comun de întâlnire, care este tocmai acela al principiilor pe care se întemeiază şi din care creşte tradiţia.

O a doua carenţă se referă, paradoxal, la relaţia cu monumentele istorice. S-ar zice că o atitudine păstrătoare în credinţă înseamnă şi o atitudine păstrătoare în ceea ce priveşte formele de expresie ale acesteia, cum ar fi lăcaşurile de cult ajunse până la noi. Or, Maramureşul este plin de contraexemple. Lângă mica biserică de lemn, ruinată, s-a ridicat ditai biserica nouă; or, problema nu e, aici, doar biserica nouă, care e mare, dar nu e ortodoxă; ci dezinteresul şi neglijenţa faţă de biserica veche. A o conserva pare că devine o povară, un motiv de jenă pentru comunitate, iar preoţii nu numai că nu (se) îndeamnă la a contracara această uitare de sine, această formă de ştergere a memoriei colective, ci dimpotrivă, adeseori.

Prin urmare, mi-aş dori şi aş ajuta cu tot ce ştiu la o augmentare a dimensiunii tradiţionale a culturii arhitecturale ortodoxe contemporane din România. Dar trebuie să existe reciprocitate, dorinţa de întâlnire la jumătatea drumului; atitudinea de cetate asediată a multor preoţi şi înalţi ierarhi nu face decât ca produsul arhitectural numit biserică, sau, respectiv, catedrală, din România contemporană să fie prea adeseori o struţo-cămilă: multe arată bătrânicios, dar nu sunt tradiţionale...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer