Mici meseriaşi şi comercianţi

În afara doamnei care remaia şi a croitorilor, îmi mai amintesc şi de alţi mici meseriaşi pe strada noastră.

Vizavi de noi, două case mai la dreapta, îşi avea atelierul domnul Duţă, cizmarul. Pe el în cunoşteam cel mai bine, fiindcă îi vedeam mereu vitrina, dar şi pentru că intram destul de des la el - îmi duceam pantofii noi la lărgit sau la înmuiat, dar şi curelele, ca să le mai dea câte o gaură. Era un bărbat simpatic, între două vârste, cu un început de chelie. Mereu cu mânecile suflecate pe sub un şorţ mare, cu buzunare. Nu-l deranjau niciodată vizitele, îşi vedea înainte de treabă - ciocănea, bocănea, cosea, lipea, vopsea, totul în timp ce conversa. Atelierul lui mă fascina, în primul rând mirosurile - cleiul, terebentina, cerurile şi uleiurile. Dar şi vizual era spectaculos, micul spaţiu în care-şi desfăşura activitatea era eficient organizat, cu multe rafturi şi sertare cu materiale - piei, sfori -, şi plin de instrumente şi instalaţii - nicovală, presă, ciocane şi cuţite de cizmărie, preducele, sule, şi multe altele al căror nume şi rost nu le-am ştiut şi probabil nu le voi şti niciodată.

Un alt personaj bonom, care-şi desfăşura activitatea într-un spaţiu ceva mai mare, dar organizat la fel de eficient, era Franz, de la Alimentara. Comerciant, nu meseriaş. Avea ceva din aerul vechilor negustori, poate fusese chiar proprietarul modestei băcănii de cartier, pe care noi o ştiam ca La Franz, aflate pe o stradă perpendiculară pe a noastră, înainte ca această prăvălie să fie "naţionalizată", un eufemism pentru confiscările făcute începând cu 1948 de comunişti. Franz îşi cunoştea toţi clienţii, vorbea cu ei, îi îmbia să ia una sau alta, le cântărea, număra, ambala. Şi el "se purta" tot cu şorţ şi mânecile suflecate. Instrumentarul magazinului era şi el frumos, îţi făcea plăcere doar să vii şi să priveşti mesele cu tablă, rafturile de lemn, cântarele roşii Hess Sibiu (din care aveam să văd mai târziu versiunea post-naţionalizare, urât colorată, în vernil, denumită Balanţa Sibiu) sau aparatul electric pentru râşnit cafea, care era şi el tot roşu aprins, dacă-mi amintesc eu bine, cu o cupă de aramă în care se turnau boabele. Franz mai avea tot felul de lopăţele de lemn sau de alamă, unele mai mici, pentru bomboanele sau colonialele din borcanele de sticlă, altele mai mari, de o litră, pentru făina, grişul şi mălaiul din saci. Mi-a rămas pe retină imaginea lui Franz decupând cu nişte cuţite subţiri din lemn felii groase de un deget sau două din blocul mare de untură de pe tejghea, sau bucăţi rectangulare de marmeladă din lădiţele de lemn în care venea ambalată, apoi punându-le pe hârtie cerată, pentru a le cântări. Şi nările mi se umplu de aroma de cafea râşnită, care venea din spate, unde stătea maşina de râşnit, erau vremuri când de dimineaţă se cumpărau douăzeci şi cinci de grame de cafea, care se râşnea pe loc, apoi, dacă mai voiai pentru după-amiază, reveneai pentru alte douăzeci şi cinci, pe care Franz ţi le râşnea din nou pe loc. Eu eram prea mic ca să beau cafea pe vremea aceea, dar îmi plăcea grozav mirosul cafelei proaspăt râşnite, erau mereu oameni care cumpărau cafea când mă duceam să-mi iau câte o sută de grame de bomboane cu mentă, preferatele mele. Când am crescut, nu s-a mai găsit cafea ani de zile, doar "nechezol", un amestec de orz prăjit cu nu se mai ştie ce, iar când s-a găsit din nou, începând din 1990, n-a mai fost la fel de bună, lumea uitase ce înseamnă adevărata cafea, şi bea te miri ce, au trebuit să treacă ani buni până când să înceapă să se găsească din nou cafea de bună calitate, care să-ţi facă plăcere nu numai să o bei, ci să-i şi simţi aroma.

Mai erau şi alţi mici meseriaşi pe stradă. Unul de care-mi amintesc e cojocarul, la care mergeam să-mi repare cojocul de câte ori mi-l agăţam. Mai era şi un meşter de acordeoane, cu care n-am interacţionat, veneau la el doar lăutari, şi probabil mai erau şi alţii, care-au dispărut fără urmă înainte să apuc eu să-i cunosc.

În locul cizmăriei lui Duţă e acum un mic magazin alimentar cu chips-uri şi răcoritoare la PET. În locul cojocăriei e o mică cafenea take-away pentru corporatiştii ocupaţi din jur. Alimentara lui Franz a fost transformată în spaţiu de birouri. Iar casa acordeonistului e abandonată, după ce s-a încercat o supraînălţare nereuşită, rămasă la nivel de fiare strâmbe şi ruginite.

(Bucureşti, aprilie 2019)