"Caut ucenic". E a doua oară zilele astea că văd un astfel de anunţ pe uşile puţinelor ateliere de meseriaşi care mai există în oraş. Scris cu litere mari şi aşezat în locul cel mai vizibil, ca un strigăt de disperare.
Asta mi-a reamintit de discuţia cu meşterul de la atelierul de mobilă din Piaţa Rosetti, de acum vreo doi ani, cred. Văzusem frumoasele piese expuse în vitrină şi mă dusesem să-l întreb dacă aş putea să-i aduc şi eu un scaun cu braţe şi spătar curbat, să-l restaureze. Fusese al bunicului meu, era scaunul lui de birou, şi ţineam foarte mult la el, voiam să-l folosesc şi eu. Mi-a răspuns trist: "Vedeţi câte scaune şi mobilă am deja în atelier?" Într-adevăr, atelierul era cam plin, abia aveai loc să te mişti prin el. "Puterile mă lasă pe zi ce trece şi n-am pe nimeni care să mă ajute. Dacă vine câte un ucenic, stă câteva zile, după care pleacă. Oamenii caută slujbe bănoase, şi uşoare, care să nu le dea bătaie de cap. Ultimul ucenic a plecat săptămâna trecută, după ce l-am pus să măture trotuarul din faţa vitrinei. Mi-a spus că el nu mătură. M-am dus să mătur eu." După câteva clipe, văzând mutra mea pleoştită, meşterul a adăugat, de încurajare: "Reveniţi peste câteva luni - o jumătate de an. Poate o să fiu mai liber atunci." Când am revenit, atelierul nu mai exista. În locul lui era un magazin de nimicuri, ca mai peste tot.
Curând vor începe probabil să apară anunţuri "Caut meşter", dar atunci va fi deja prea târziu.
(Bucureşti, aprilie 2019)