Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhitectura şi puterea (VI) - Disney-land ul comunist


Augustin Ioan

09.04.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În faţa catastrofei numite "noul centru civic", concursurile de idei pentru a o îmblînzi nu pot oferi decît jumătăţi de soluţii. Rezolvarea absolută - demolarea acestui ansamblu gigantesc ridicat pe ruinele altor şi altor demolări - desigur că nu poate rămîne decît în stadiul de frumoasă, rîvnită utopie. În afara acesteia, orice altă ofertă nu poate surmonta complexul de condiţionări de care trebuie să ţină seama decît în diferite grade de parţialitate. Să le panoramăm:

1) în plan urbanistic, construcţia este un insert străin de corpul oraşului, introducînd disfuncţii majore în funcţionarea sa şi distrugînd, prin apariţie, multiplele virtualităţi ale sitului din dealul Arsenalului, conservat încă dinainte de război drept cel mai plauzibil pentru o arhitectură reprezentativă a Capitalei; nu doar că nu a rezolvat gravele probleme de circulaţii şi legături ale centrului cu unele cartiere (precum Balta Albă, bunăoară), dar le-a şi agravat într-un chip aproape imposibil de soluţionat;

2) în plan arhitectural, distingem cîteva domenii separate:
- compoziţional, ansamblul este de o rudimentaritate absolută; scara cu totul diferită de cea a oraşului în ansamblu şi mai ales de cea a centrului istoric în care a fost amplasat produce o fractură ce izolează irevocabil acest ansamblu malign de contextul imediat (Curtea Veche - Lipscani pe de o parte, şi zona perimetrală dealului Mitropoliei, pe de alta); desemantizarea sitului prin distrugerea elementelor sale de interes, a arhitecturii preexistente, a locurilor sacralizate atît în sens religios, (Mihai Vodă, Văcăreşti, bisericuţele "mascate" îndărătul blocurilor); cît şi în sens laic, la nivel comunitar (Dealul Spirii);

- limbajul formal este aberant: el mixează elemente preluate din arhitectura stalinistă a lui Iofan, Suşkov şi Gelfreisch, cu un hiperdecorativism per centimetru pătrat imposibil de decodificat ca surse: elemente ale ordinelor clasice doar parţial folosite (şi incorect suprapuse), decoraţiuni ale art-deco-ului în forme flamboiante, contribuţii proprii ale arhitecţilor melanjate cu preluări aşa-zicînd "cu specific naţional" (Anca Petrescu prezintă drept o reuşită personală includerea unor frize de la Văcăreşti în decoraţia Casei!...) din arta populară ori din stilul brîncovenesc; în totul, avem de-a face cu un kitsch radical, cu certitudine - avînd în vedere dimensiunile - cel mai monstruos din lume.
*
Oraşul nu-şi mai poate reveni din lovitura primită, din această fatală sfîşiere primită în chiar centrul său. Nu putem aştepta să se producă în timp o asimilare în organismul urban, pentru că acest fapt este imposibil, din cauza incompatibilităţii dintre cele două zone: cea vie, a vechiului oraş, şi cadavrul ideologizat al arhitecturii centrului civic. Cu siguranţă, trebuie întreprins degrabă ceva, mai ales că există un pericol: populaţia neavizată (dar, vai, chiar şi arhitecţii străini, deloc imunizaţi la formele de manifestare ale totalitarismului, fie ele arhitecturale) tinde să transforme zona într-un fel de fetiş mascînd defulări prezente şi viitoare: iată, Ceauşescu a putut să facă ceva grandios, a putut schimba oraşul. Lipsa reperelor culturale este de natură să conoteze pozitiv arhitectura festivistă din "centrul civic" în raport cu apterele cartiere-dormitor ale arhitecturii cazarmiere aşa-zicînd funcţionaliste din ultimele decenii. Aproape absenţa informaţiei în domeniul culturii arhitecturale în masse conduce treptat la cel mai grav lucru cu putinţă: arhitectura aceea începe să placă. Nespecialişti de nivel cultural mediu, pe care îi cunosc, afirmă cu o seriozitate înfricoşătoare: s-au făcut lucruri frumoase, pe care acum nu sîntem în stare nici măcar să le terminăm/întreţinem. Sau: era totuşi altceva, prin raportare la context în absenţa reperelor de mare valoare şi a culturii arhitecturale, ceva ce tinde să se conoteze pozitiv, să devină alternativă, dacă nu valoroasă, atunci cel puţin mai acceptabilă decît inexpresivitatea absolută a restului arhitecturii noastre ultime, faţă de care cele cîteva excepţii semnalabile fac doar figură de rara avis).

Kitsch-ul şi primitivismul acestei arhitecturi tind să devină de acceptat şi chiar, pe faţă sau în secret, admirat.

*
Tipurile de sugestii se pot împărţi în două categorii:

1) propuneri ale arhitecţilor de planşetă care vor sugera diferite acţiuni menite, speră dînşii, să diminueze la minimum rezonanţa nefastă a ansamblului: refacerea faţadelor într-o nouă arhitectură, construirea pe mijlocul bulevardului a încă unui rînd de clădiri care să reducă scara şi să de-gonfleze pregnanţa pe care corpul Casei o are în zonă; reducerea dimensiunilor Casei înseşi (ultimele două propuneri au şi fost făcute, una chiar de Şerban Cantacuzino), resemantizarea zonei prin, de pildă, amplasarea unui mare ansamblu religios în faţa Casei, etc.

Toate aceste propuneri şi oricare altele de această factură "profesionistă" sînt doar parţiale. Ele nu rezolvă decît un segment de varii proporţii al problematicii (pentru că singura care ar rezolva-o în chip absolut nu poate fi cotată în nici un fel cu credibilitate practică), nu ţin cont de implicaţiile estetico-ambientale ale acestui tip de arhitectură, cel mai nociv din întregul spectru al arhitecturii totalitare europene şi în plus - dar poate cel mai important pentru noi, care nu sîntem sub ocupaţie (precum germanii, a căror speeriană Cancelarie a Reich-ului a fost condamnată şi dinamitată drept simbol al nazismului) şi sîntem extrem de săraci - costă între foarte mult şi enorm.

2) Cealaltă categorie, din care face parte şi ultima propunere de la punctul 1), doreşte tot o demolare, dar o demolare numai la nivelul simbolicului, iar nu la cel al obiectului. Se va propune deci (şi s-a mai şi făcut deja) să se dea casei cele mai diverse întrebuinţări şi/sau denumiri: universitate, spital, clădire O.N.U., U.N.E.S.C.O., U.N.I.C.E.F., etc., sediu al asociaţiilor luptătorilor din decembrie, al tineretului; bulevardul "Victoria Socialismului" să devină, ştiu eu, "22 Decembrie", sau "Al Revoluţiei", etc., etc. Această atacare doar superficială a problemei, prin înlocuirea unui simbol "rău" cu unul "bun", al unui nume cu altul, al unei funcţiuni totalitare cu una "democratică", denotă un infantilism cultural pe care nu mai trebuie să îl mai explic, lăsînd la o parte faptul că lasă neschimbate datele problemei.

Cu toate acuzaţiile pe care le-am adus însă celei de-a doua categorii, aceasta conţine, germenii singurei soluţii pe care o întrevăd ca acoperitoare.

*
Problema zonei trebuie pusă în termenii unei ecuaţii estetice, care îşi are însă "rădăcinile" în imaginarul colectiv. Pentru aceasta, centrul civic este o imagine a puterii totalitare, un corp arhitectural al acesteia, căreia i-a fost corp fizic dictatorul; procedeul este similar celui descris de Eliade privitor la stupa indiană care, conţinînd relicve sacre ale budismului, devenea corp arhitectonic al lui Budha. De altfel, chiar asta este şi dorinţa puterii: ca arhitectura, transformată în armă a ideologiei, să exprime trăsăturile pe care îşi închipuia că le are. Din toate vremurile, palatul stăpînitorului este chiar centrul puterii (în sens simbolic), el este chiar puterea, după cum templul (biserica) este chiar o formă de substanţializare a dumnezeirii invizibile. Dintotdeauna, actul cuceririi unui oraş sau al unei ţări nu se considera încheiat (nici de cuceritori, nici de învinşi) cît timp palatul conducătorului nu era distrus sau umilit, după cum lupta nu se abandonează cît timp drapelul este vizibil, nu a căzut încă.

Am spus că palatul este chiar puterea, este adică o imagine a ei, deseori singura (relativ) accesibilă. Pentru că stăpînitorul, la egipteni, de pildă, fiind de extracţie divină, nici nu trebuia să fie văzut altunde decît la "fereastra apariţiilor", iar acolo doar de aleşi.

Asocierea cu puterea a arhitecturii de reprezentare, în speţă a palatului conducătorului (palatul Kremlinului cu lumina aprinsă era un alt chip al tătucului) face ca orice încercare de a instaura o nouă ordine sau de a o înlocui pe cea anterioară să implice un mod de a fi al arhitecturii, prin fundarea unui oraş ori prin strămutarea capitalei, precum regele Akhen Aton şi succesorii săi au procedat, primul pentru a înlocui o ideologie osificată cu una mult mai umană, ceilalţi pentru a-i anula orice amprentă lăsată în lucruri (stele funerare, palate, imne).

Gestul exorcizării răului va impune, în cazul Casei, anularea sa ca simbol al puterii totalitare. Dacă demolarea nu ne este accesibilă, ne mai rămîne o soluţie: împingerea kitsch-ului pînă la limita dincolo de care el, în exces, îşi pierde orice relevanţă, orice agresivitate, devine "simpatic" şi poate chiar folositor. Cîteva sînt motivele care mă îndeamnă să consider că împingerea pînă la capăt a acestei pedale frivole reprezintă unica soluţie accesibilă acum din punct de vedere economic, întrucît nu solicită sume decît pentru publicitatea ideii şi unica soluţie care dă o rezolvare radicală a nocivităţii mai profunde a acestei arhitecturi, dincolo de chestiunile de urbanistică, estetică şi compoziţie:

1) Caracterul de lipscănie (gonflată la limita percepţiei), care poate fi un atu pentru re-integrarea funcţională cel puţin, în mai marea lipscănie din jur.

2) Despre acest tip de exces vizual, implicînd kitsch-ul, a discutat Robert Venturi în "Learning from Las Vegas", necunoscînd dînsul însă lipscăniile române. În prelungirea demersului său, propunerea mea plachează un principiu al esteticii pe o terapie socială.

3) Nu din aceleaşi motive, guvernul a început, în chip aş zice protocronist în raport cu propunerea mea, acţiunea de lipscanizare a întreg centrului Capitalei, deci inclusiv a zonei în discuţie, prin aşa-numita privatizare care îl transformă într-un bazar oriental, minus şarmul acestuia. Deci premise "bune", am zice, în raport cu propunerea vizînd strict bulevardul. Pentru că în timp ce economia privată se sufocă în tarabe de tablă, deodată cu estetica oraşului căruia numai gheretizarea economiei îi mai lipsea, puterea se lăfăie deja în clădirile Casei şi în acolada de birouri ministeriale.

*
Propun transformarea bulevardului într-o zonă complexă de loisir şi comerţ, organizat astfel: în Piaţa Unirii un mini-parc de distracţii de felul Disney-land-urilor, bulevardul să găzduiască mici magazine, cafenele, buticuri, restaurante specializate, iar în locul apartamentelor închiriate azi pe dubioase criterii - spaţii de cazare hotelieră de standard ridicat, în special pentru cei care vor folosi.. cel mai mare cazinou (cel puţin) din Europa, anume Casa Republicii.

Aici, pe lîngă funcţiunea de casino - singura care i se potriveşte fără nici o modificare, avînd şi cea mai sigură casă de bani cu putinţă, anume adăpostul antiatomic al clădirii - pot apare toate celelalte funcţiuni colaterale: restaurante, baruri, cinema, spectacole.

Bulevardul trebuie să-şi accentueze atracţiozitatea prin multitudinea de reclame, modificări pe care fiecare proprietar le poate face - în deplină libertate - faţadelor, cît mai multă feerie luminoasă, culoare (ador să văd vopsite în roşu, verde şi albastru fluorescent, coloanele papiliforme ori hathorice de pe bulevard!...) şi orice altă intervenţie cu putinţă, inclusiv deja propusele împachetări în polietilenă ale clădirilor ori pictarea faţadelor de către copii...

Această intervenţie anulează cu totul agresiunea acestei zone asupra contextului şi oraşului, aducîndu-i în schimb acestuia infuzia de viaţă pe care intruziunea neostalinismului în corpul său neobişnuit cu asemenea violenţe radicale i-a răpit-o. Ridiculizarea emfazei găunoase, a monumentalismului excesiv, al grandorii fără suport face faţă acelei atît de necesare exorcizări despre care am vorbit mai devreme. În plus, ea nu solicită nici un fel de sume din partea statului, adică a contribuabililor, totul fiind o afacere privată.

Există aici două inconveniente: una ar fi reacţia populistă de tipul "nu ne vindem ţara", alta ar fi dificultatea de a găsi investitori şi bogătaşi dispuşi să joace la Casino-ul Republicii, din pricina instabilităţii politice şi sociale a ţării. Dar asta deja nu mai face obiectul textului de faţă...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer