Arhitectura şi puterea (VIII) - Duiliu Marcu şi arhitectura oficială

Mă voi mărgini să prezint opera unuia dintre cei mai de seamă arhitecţi români ai secolului nostru drept un exemplu fericit de adecvare a idiolectului propriu al unui arhitect de talent la succesiunea stilurilor de-a lungul unei cariere începute în secolul trecut şi sfîrşite cînd în alte părţi modernismul dădea deja semne de oboseală (1966).

Mai corect ar fi să nu spunem adecvare, ci dialog cu vremea sa. Pentru că, egal cu sine întru rigoarea clasică însuşită la Scoala Naţională de Arte Frumoase din Paris (într-o vreme cînd neoclasicul şi mai ales eclectismul făceau figură de "stil internaţional" avant-la-lettre), chiar cînd trece cu toate armele în tabăra modernismului (dar - atenţie! - niciodată deplin şi în cea a funcţionalismului) Duiliu Marcu rămîne un nostalgic al morfologiei monumentalului; este, poate, unul dintre motivele pentru care operele sale reprezentative sînt edificii ale Puterii, într-o vreme cînd Puterea se scria într-adevăr cu majusculă (deceniile trei şi patru).

Este tentant, în acest sens, de făcut afirmaţia că arhitectura lui Marcu reprezintă Modelul de arhitectură a Puterii la noi.

Partea cea mai interesantă a operei sale fiind circumscrisă în sfera modernismului, vom mărgini discuţia la ea întrucît primelor etape, celei neoclasice (cazul casei de pe bd. Ana Ipătescu, completarea Universităţii ridicate de Al. Orăscu) şi celei în care a cochetat cu neoromânismul (Teatrul Naţional - Timişoara, Politehnica şi căminele ei din acelaşi oraş, varianta iniţială a vilei Modrogan) nu li se poate desluşi mai mult decît decenţa proiectării şi execuţiei, fără a se înscrie drept creaţii de marcă în sfera stilurilor în cauză.

Această traversare a stilurilor a folosit însă arhitectului atunci cînd, în concordanţă cu spiritul epocii, a adoptat exprimarea modernă şi această intuire a prezentului, căruia a înţeles să-i servească, dovedeşte o dată în plus inteligenţa artistică a lui Marcu şi nu "Cameleonismul" cu care, pe nedrept, a fost gratulat de criticii săi prea grăbiţi.

Chiar schimbînd mijloacele de expresie, arhitectura sa păstrează vertebrarea clasică, spiritul ordonator, puritatea formală şi chiar unele constante în vocabularul morfologic. Traversarea stilurilor a însemnat pentru Marcu o acumulare, sintetizată apoi într- o arhitectură modernă cu vădite accente particularizatoare, în "lucrări de arhitectură de tradiţie". Aşadar, depărtarea de paradigmă este netă.

Vocabularul modern a convenit de minune arhitectului, întrucît venea în tangenţă cu cîteva din intenţiile sale: "Ca o constantă poate fi considerată permanenta sa preocupare de a rămîne în contact mereu cu echilibrul clasic, cu claritatea şi cu o notă distinctivă, rezultată din probabil nu totdeauna reuşita sa căutare a proporţiilor corecte şi din obiceiul de a se obliga pe sine să studieze totul pînă la cel mai mărunt detaliu, fără a lăsa nimic spre a fi improvizat în ultimul moment". Ceea ce modernismul îi oferea era claritatea şi rigoarea. Echilibrul clasic i-a adus din formaţia academică, odată cu gustul detaliului (este interesant aici de făcut o paralelă cu opera puristă a lui Mies Van Der Rohe, un alt împătimit al perfecţiunii en detail), refuzul decoraţiei, apetitul pentru formele ample/simple.

Sinceritatea construcţiilor lui Duiliu Marcu nu este congruentă cu sinceritatea funcţionaliştilor, care însemna exprimarea funcţiunilor, structurilor şi materialelor în forma anvelopantă, într- un chip direct. Forma lui Marcu nu este o consecinţă imediată, întrucît ea slujeşte criteriul monumentalităţii.

Pe de altă parte, monumentalul (care nu poate fi desprins de amploarea dimensională, aşa cum face C-tin Joja cînd apreciază că arhitectura ţărănească creează impresia monumentalităţii în ciuda scării reduse) este realizat preponderent prin mijloace mai rafinate decît amplificarea exagerată a dimensiunilor. Menţinerea construcţiei permanent într-un echilibru riguros între componente (scara internă este la Marcu de o coerenţă aproape grecească), precum şi între întreg şi scara umană fac din aceste clădiri nişte organisme plauzibile, posibil a fi percepute, descifrate şi asumate. Subtilitatea nu este, sînt convins, străină de spiritul arhitecturii tradiţionale. Organicitatea arhitecturii monumentale proiectate de Duiliu Marcu dă seama perfect de această asimilare a spiritului autohton. Marcu nu ar fi putut proiecta zgîrie nori şi nici nu ar fi putut lucra la noul centru civic. Mai mult, arhitectura sa monumentală ar fi putut servi drept model exemplar pentru o variantă autohtonă de autentic bun gust a unei arhitecturi a puterii.

Iată şi cîteva din procedeele folosite pentru a crea amintita monumentalitate:

1. Colonada. Reminiscenţă clasică, în varianta porticului (Regia Monopolurilor, pe Calea Victoriei, Palatul din Piaţa Victoriei, unde capătă alura unui spaţiu intermediar cu arcatură, unul dintre puţinele exemple reuşite de interpretare a prispei ţărăneşti tradiţionale în chiar spiritul ei), sau a colonadei formate din pilaştri angajaţi (Palatul Ministerului Transporturilor) care se continuă pe întreaga faţadă, dîndu-i ritmul amplu, majestuos, perceptibil de la mare distanţă. Serializarea elementelor verticale de structură este componenta majoră a expresivităţii monumentale la Marcu. Marcarea verticalei la clădirile sale predominant orizontale ca alură generală creează şi echilibrul compoziţiei faţadelor.

2. Frontalitatea. Faţadele principale ale construcţiilor administrative proiectate de Marcu sînt percepute frontal, sînt de fapt ecrane ridicate sever şi abrupt în calea privirii, căreia i se impun astfel.

3. Simetria. Apelul la compoziţiile planimetrice, în principiu dezavuate de funcţionalism, dar care reprezintă constante ale arhitecturii puterii din toate timpurile, este încă unul din procedeele din arsenalul clasic al lui Marcu. Atît Şcoala Superioară de război, Palatul Ministerului Transporturilor, cît şi Palatul din Piaţa Victoriei folosesc principiul simetriei, menit a marca echilibrul, stabilitatea, în sens simbolic fermitatea puterii ca factor organizator al vieţii. Să remarcăm Că la Palatul Victoriei dezvoltarea atît de amplă a colonadei pe orizontală avea scopul de a dilua compoziţia faţadei, în ideea de a nu mai crea un nou ax (de simetrie) pe axa est-vest, care ar fi perturbat axul principal nord- sud, cel ce dorea a vertebra ansamblul urbanistic propus de Marcu pentru această piaţă. Oricum, procedeul marcării simetriei este următorul: flancarea zonelor vitrate, ritmate de colonade, cu cîte două timpane dispuse la extremităţile faţadei principale, timpanele putînd fi continuate şi printr-un plin orizontal la partea superioară. Acest cadru accentua şi proteja fragilitatea şi dinamismul zonei mediane, în centrul căreia se afla axa de simetrie. Chiar atunci cînd ansamblul nu este conceput simetric, detaliile simetrice nu lipsesc (corpul principal al gării de la Băneasa, turnul scării de la C.A.M., hotelul "Athenee Palace").

4. Efectele de perspectivă. De perspectiva lungă şi ascendentă (aproximativ 1 km) beneficiază Scoala Superioară de Război, astfel încît, deşi ridicată doar cu circa 10 metri faţă de nivelul oraşului şi deloc amplă ca dimensiuni (comparaţia o fac cu monstrul denumit "Casa poporului"), efectul monumental este copleşitor. Dacă planul de sistematizare (în multiple variante, elaborate înainte şi după ridicarea palatului) a Pieţei Victoriei ar fi fost respectat, o altă clădire publică ar fi beneficiat de îndelungă perspectivă frontală dinspre Bd. Aviatorilor şi Şoseaua Kiseleff, perspectivă a cărei descendenţă Marcu dorea să o corecteze prin amplificarea verticalei şi chiar includerea unei dominante de înălţime drept cap de perspectivă (indirectă) la intersecţia Bd. Ipătescu cu Şos. Ştefan cel Mare.

Marcu a creat capodoperele sale cu un vocabular modern. Nu trebuie să mai amintim profundul avînt utopic către justiţie socială care a stat la baza acestui curent care, credea şi Marcu "satisface pe de o parte exigenţele igieniştilor (...) iar pe de altă parte aspiraţiile omenirii animate de spiritul de egalitate socială, care se traduce prin dreptul fiecărui individ de a aspira la aceleaşi condiţiuni de trai civilizat", mai mult, credea el, "mişcarea modernistă este încă mai justificată după război, cînd spiritul internaţional animă popoarele cari tind să suprime fruntariile între diferitele ţări şi să făurească Statele Unite ale unei Europe mai bune, temperînd astfel curentele naţionaliste". Iată că istoria se repetă. "Orice inutil trebuie eliminat din viaţa noastră" şi "Arhitectura devine pur constructivistă".

El nu a fost un constructivist, în înţelesul apartenenţei la acest curent. Deşi în articolul citat mai sus elogia "justa utilizare a betonului armat" şi "calitatea şi caracterul estetic al noului material care a revoluţionat omenirea", Marcu foloseşte zidăria de piatră dură (in opus incertum) la vila Bebe de la Sinaia, tot acolo lemnul, apoi placajele cu ceramică sau piatră, ceea ce dovedeşte că arhitectul nu se încredea totuşi deplin în calităţile expresive ale betonului preferînd clasicismul pietrei - travertin sau marmură -.

Mai mult, Marcu nu a fost un internaţionalist, ci un arhitect preocupat de a conferi particularitate arhitecturii sale în chiar interiorul vocabularului modern folosit, dînd, cum am arătat, formulări de o surprinzătoare claritate şi originalitate unor elemente de specific naţional consacrate, precum spaţiul intermediar.

Legat de apartenenţa lui Marcu la modernism şi de arhitectura sa cu caracter reprezentativ, într-o epocă a supralicitării puterii în formule dictatoriale, poate fi relativ uşor de decelat influenţa pe care arhitectura oficială fascistă din Italia acelor vremi, arhitectura E.U.R.-ului şi a Universităţii din Roma, a lui Piacentini şi Michelucci, a exercitat-o asupra lui Duiliu Marcu; nu este o acuză: această arhitectură oferea un model oricum preferabil celui supradimensionat, wagnerian, oferit de Germania, prin Speer şi nu numai. Există unele similitudini frapante care pot fi explicate prin antecedenţa modelului italian de arhitectură a puterii, în variantă modernistă, prin similitudinea de program, prin apelul atît în cazul lui Marcu, cît şi în cazul arhitecţilor italieni ai vremii, la tipare clasice pentru forme care sînt ale vremii.

Profilul lui Duiliu Marcu este unul de prim plan în arhitectura noastră din secolul al XX-lea. El a contribuit într-un mod covîrşitor la particularizarea arhitecturii moderne româneşti în concertul arhitecturii mondiale a vremii prin cel puţin două gesturi fundamentale: formularea unor exemple viabile şi convingătoare de arhitectură reprezentativă şi prima rezolvare de ţinută a unui spaţiu intermediar la o construcţie modernă, cu elemente interpretate din repertoriul tradiţional.