Tra-ducerea duce mai departe, dar trebuie să treacă prin straturi groase de inerţie, interese şi prejudecăţi

RUŞINE EDITORILOR ROMÂNI! Trăiesc din traduceri, adică din import, dar nu importă şi bunele practici legate, tocmai, de traducători. La nivel european, ar trebui ca subvenţiile şi, eventual, chiar participările la tîrguri şi saloane, dacă nu, pur şi simplu, acordarea drepturilor de traducere să fie condiţionate de menţionarea traducătorului pe copertă. TRADUCĂTORUL ESTE UN AUTOR!  
 
De ce refuză cu obstinaţie editorii români să menţioneze numele traducătorilor pe copertă? Ca să nu împartă puterea? Ca să nu şi-o ia traducătorii în cap şi să pretindă să fie plătiţi nu mai mult, ci corect? Adică, de fapt, să li se schimbe regimul juridic, şi din (sub)contractori să devină co-proprietari ai produsului la a cărui producţie iau parte?
 
Copertă: Autor + Titlu + Editor. Traducător nu. Traducătorul nu există, este o categorie inferioară, nu are drept la recunoaşterea numelui propriu prin munca pe care o depune. ÎN ROMÂNIA, TRADUCĂTORII SÎNT NEGRII LITERATURII. În lumea civilizată a civilizaţiei căreia îi aparţinem, din ce în ce mai puţin. În bezna ei exterioară însă, cultura română are şi ea sclavii, negrii ei: TRADUCĂTORII. O carte presupune mulţi mai mulţi eroi-muncitori, în afara deţinătorilor de capital polimorf, editorul şi autorul, singurii cărora li se recunoaşte dreptul de proprietate asupra propriului nume. Editorul şi autorul sînt capitaliştii, traducătorii sînt proletarii care îşi vînd munca şi atît. Dacă li s-ar recunoaşte dreptul de proprietate asupra propriului nume şi a propriei munci, dacă aceasta ar fi considerată o operă, o creaţie, nu doar prestare de servicii, traducătorii ar trebui să fie nu plătiţi, ci făcuţi părtaşi la profit. De fapt, în România, şi autorii sînt trataţi la fel de exploatator ca traducătorii. Deci autorii în genere sînt exploataţi, chiar dacă inegal. Numai că autorii sînt plătiţi măcar simbolic - de fapt, exclusiv simbolic. Autorii ar trebui să se asocieze cu traducătorii pentru egalizarea drepturilor alături de editori.  
 
Omologii, aliaţii obiectivi ai traducerii sînt poezia şi eseul (filosofia, cercetarea liberă publică), nu romanul, care e marfa dominantă, întreţinînd atrocele capitalism cultural-editorial.
 
De ce nu traduce (azi) dreapta? Nici măcar (în primul rînd) pe ai ei (un Walter Lippmann, de pildă)? Pentru ca reprezentanţii ei să poate să fure, să plagieze în voie (să reproducă, să-şi însuşească, să se dea mari, adică să-şi adjudece nemeritat, fără muncă, capital cultural, deci politic). Şi pentru că dreapta dispreţuieşte suveran traducerea. Şi (adică) cultura publică, cercetarea colectivă deschisă, pe faţă.
 
Sondaj către cititori. (Cît de mult) V-ar deranja dacă numele traducătorilor ar apărea pe coperta cărţilor, alături de autor şi de editor? Şi ce ar însemna acest adaus pentru dumneavoastră: un spor de informaţie sau un început de schimbare a viziunii asupra literaturii şi a culturii?