My (Trans[lation])France-Romania Season: Beyond and Above

În primul rînd, din punctul de vedere a ceea ce, tehnic, se cheamă "extraducere" literară din română în franceză, cred că dincolo de spaţiul "pur", "propriu-zis", adică metropolitan, european-francez - Franţa, Parisul -, cred că n-ar trebui să neglijăm spaţiul sau, mai exact, spaţiile francofone, ale francofoniei, pentru că acestea reprezintă un cîmp şi o forţă transversal-globale, fiind multiple, plural-lingvistice, traducîndu-se deja, intens, între ele: francofonia ca spaţiu de traducere în sine. Să nu neglijăm, prin urmare, periferiile sau ex-coloniile, spaţiile marginale, concentrîndu-ne obsesiv doar asupra metropolei: abia cele dintîi sînt omoloagele noastre, asemenea nouă, şi s-ar putea ca tocmai în ele să găsim o cale afină, înrudită, doar aparent ocolită şi indirectă, strategic însă cîştigătoare, de penetrare în "spaţiul francez".   
 
Şi asta pentru că "spaţiul francez" continuă să fie unul dintre cele mai traductive la nivel mondial: cultura franceză îşi continuă "excepţionalismul" şi din acest punct de vedere, al unei (post)hegemonii întoarse în ospitalitate şi generozitate care se traduce, literar, prin traduceri. Cultura franceză contemporană este cea mai traductivă, deci cea mai ospitalieră, la nivel mondial. Asta cifrele comparate o arată.
 
Însă, ca români, avem, în această relaţie, o situaţie specială: le sîntem, francezilor, în acelaşi timp familiari şi ignoraţi, oarecum asemenea unor evidenţe, întotdeauna înşelătoare, care ajung să stingă şi să sece, în timp, curiozitatea şi atenţia.
 
Din acest punct de vedere, "Sezonul Franţa-România" cred că poate constitui un bun moment de reflecţie în materie de strategie şi tactică culturală, sau de diplomaţie culturală în domeniul literaturii, deci al traducerii de sine, al "extraducerii".
 
Spaţiul francez este, cum spuneam, un spaţiu generos, dar tocmai de aceea - paradoxal efect pervers - indiferent. Or, cred că am ratat, istoric, momentul cînd ne puteam afirma masiv, compact-naţional, ca o cultură, ca o literatură în sine. În spaţiul editorial global actual, cartea a devenit de multă vreme o marfă, literatura fiind redusă la roman, iar romanul la "poveste", o deja intolerabilă presiune normativ-selectivă în plus constituind-o vîrsta autorilor, care, pentru a putea spera să fie introduşi pe o piaţă străină dominantă, relevantă, trebuie să fie cît mai tineri, permanent tineri: ca la tîrgul de sclavi (sau de "fete"), piaţa-stăpîn cere permanent "carne proaspătă". Or, acest "agism" (discriminare "pozitivă" pe criterii de vîrstă, care se poate manifesta fie ca "tinerism", fie ca "seniorism") este mai puţin vizibil şi discutat decît rasismul sau sexismul, de pildă (şi chiar decît "specismul"), dar în domeniul literaturii, cel puţin (dar şi, mai puţin totuşi, în acela al artelor vizuale), face pur şi simplu ravagii, şi tocmai de aceea ar trebui denunţat urgent şi cu vigoare.
 
Economia globală a cărţii este centrată, atomist şi atomizator (de mult deja, dar din ce în ce mai intens, mai devastator), pe unitatea-carte şi pe unitatea-autor, iar în aceste condiţii post-naţionale, adică post-idiomatice, singura, poate, strategie ar fi să construim meta-poveşti despre autori, un meta-storytelling de marketing cultural, să dramatizăm narativ vieţile naţional-transnaţionale, interior-mondiale, ale scriitorilor, în regim, de preferinţă, relaţional, construindu-ne narativ autorii ca pe nişte adevăraţi eroi picareşti existenţial-culturali (meta-)"povestind", altfel spus, arta lor, cum reuşesc ei să transforme situaţiile-limită locale ale lumii contemporane globale într-un fel de înţelepciune, de naraţiune cu valenţe sapienţiale pentru întreaga lume. Literatura română are, altfel spus, nevoie de un înalt marketing specific.
 
Şi, de asemenea, tocmai în aceste "poveşti" de traducere, experţii români în export literar (la cîte perechi de ghilimele, şi cu cîte sublinieri, ar trebui să pun aici, renunţ, căci n-aş şti cum să le reprezint grafic!) ar trebui să-i eroizeze, discret dar tot mai apăsat, pe traducători, tocmai pe ei, căci şi acesta este un "trend la modă" de care ar trebui profitat. În ceea ce mă priveşte, alături de ARTLIT (Asociaţia Română a Traducătorilor Literari), am promis, atunci cînd, recent, i-am acceptat preşedinţia, să fac cît mai mult şi mai multe în acest sens.
 
În fine, un model de poveste relaţională profesionist dramatizată de care ar trebui să beneficieze scriitorii români (şi traducătorii lor) îl reprezintă deja, pentru mine, minunata sală a intensei, emoţionantei şi pedagogicei prietenii artistice Matisse-Pallady aşa cum a fost ea curatoriată şi  expusă la Centrul Pompidou, în cadrul "Sezonului Franţa-România" de care vorbeam.
 
Pentru a se traduce eficient, adică vizibil, nu doar cantitativ, dar izolat, ca pînă acum, poveştile literaturii române au nevoie de meta-naraţiuni (de piaţă). Poveştile au nevoie de poveşti.
 
Ca şi - să nu uit! - de extraordinarul, puţin cunoscutul şi analizatul (eu am făcut-o deja), gest şi efort, o dată în plus de mare inventator literar, pe care l-a făcut Mircea Cărtărescu, pre-traducîndu-se, adică scriind el însuşi o versiune (în proză) pentru traducere, în vederea traducerii, a intraductibilei capodopere care este Levantul (apărută, în traducerea unuia dintre cei mai devotaţi parteneri şi co-autori francezi ai literaturii române, Nicolas Cavaillès, la editura P.O.L.).
 
Altfel spus, şi autorii trebuie să participe, cumva, la propria acţiune de traducere, să fie subiecţi activi ai propriului export. Capcana, marele pericol fiind însă, aici, acela de a fi tentaţi să înceapă să scrie "neutru", trans-idiomatic, deja tradus. Scrisul e una, traducerea, alta. De-asta există traducători. Pe scurt, exportul, multiplicare "avatarilor" literari, nu trebuie să devină o obsesie care să distrugă tocmai mediul literaturii: limba însăşi (naţională sau maternă), simplificînd-o global, după modelul englezei devenită globish.
Cam atît. Deocamdată!