Rememorare de Paşte

Nu ştiu de ce, dar atmosfera pascală şi apropierea alegerilor europarlamentare din 26 mai 2019 m-au făcut să-mi aduc aminte de două din articolele mele de început, publicate în ziarul Viitorul, unul cu puţin înainte iar altul puţin după primele alegeri libere de după căderea comunismului, desfăşurate în 20 mai 1990, zi cunoscută şi ca "Duminica orbului", din motive deja binecunoscute, şi care tind să se tot repete.

Transcriu articolele exact aşa cum au apărut, cu grafia şi greşelile de atunci (notând totuşi că Petroşani nu este judeţ, ci municipiu reşedinţă a judeţului Hunedoara).


Evenimentele social-politice ale ultimelor patru luni au fost sublime, dar au lipsit (aproape) cu desăvârşire din emisiunile TVRL (desigur, din motive obiective, cum ar fi ceaţa deasă din piaţa Victoriei, sau aparatura depăşită din dotare la Tîrgu-Mureş). Cu zîmbetul pe buze (vezi sărutul lui Iuda), hotărîtă să-şi facă "mea culpa", secţia Actualităţi a promis că va face un efort pentru a-şi cîştiga credibilitatea. Urmarea (nu prea greu de bănuit) a fost că a început să-i concureze cu succes pe marii prestidigitatori şi magicieni, ascunzînd realitatea sub perdeaua variantelor trunchiate, diluînd-o şi transformînd-o pînă la limita totalei deformări (exemplul cel mai recent, marea ridicare populară din Piaţa Universităţii, brutal reprimată de forţele de ordine).

Răsplata lui Iuda, o pungă cu arginţi. A TVRL, salariul şi, probabil, prime grase (în lei, nu în dolari, cum a strigat în gura mare în plin C.P.U.N. un vajnic şi "nu prea" bine informat reprezentant al judeţului Petroşani).

Luaţi aminte, însă, domnilor de la TVRL! Căci, cuprins de remuşcare, Iuda şi-a aruncat arginţii şi s-a spînzurat de cel dintîi copac ce i-a ieşit în cale...



Pus în faţa luării unei decizii pentru care nu era pregătit, pentru a menaja susceptibilitatea "învăţaţilor" unui popor care şi aşa era greu de stăpânit, Pilat din Pont a uzat de dreptul de a graţia de sărbătoarea Paştelui un condamnat la moarte, cerînd mulţimii să aleagă între Isus şi Baraba.

Este sigur că, procedînd astfel, procuratorul imperial nu a avut nici o îndoială asupra cui se va opri alegerea poporului, căci iudeii îi ceruseră deja eliberarea lui Baraba şi aveau să i-o ceară în continuare, acţionînd în virtutea inerţiei. Mai mult decît atît, ideea eliberării naţionale, în numele căreia Baraba îl ucisese pe străjerul roman, chemînd poporul la luptă, era cu mult mai accesibilă conaţionalilor săi decît gîndirea mult mai generoasă, dar desigur şi mai abstractă, propăvăduită de Fiul Domnului.

Cu toate acestea, după primele strigăte înfierbîntate ale mulţimii, care cereau graţierea lui Baraba, au început să se audă şi glasurile, mai întîi timide, apoi tot mai hotărîte, ale discipolilor lui Isus. Aceştia au fost însă repede siliţi să tacă şi chiar izgoniţi, prin intervenţia violentă a celor din tabăra lui Baraba.

Astfel, prin stabilirea momentului în care a cerut poporului să facă alegerea, precum şi prin faptul că a favorizat dezordinea, necerînd armatei să intervină pentru a-i readuce la ordine pe turbulenţii susţinători ai lui Baraba, se poate spune, fără teama de a greşi, că Pilat din Pont a decis practic singur rezultatul alegerii, deşi a apărut majorităţii ca o autentică manifestare a voinţei populare. Această alegere a reprezentat în acelaşi timp şi condamnarea lui Isus.

Posteritatea a recepţionat însă lucrurile dintr-o perspectivă răsturnată, alesul său fiind Isus. Şi cum ar fi putut fi altfel, când şi astăzi, după aproape două mii de ani, suflul binefăcător al învăţăturii Sale adie peste sufletele noastre, făcîndu-le mai bune şi ajutîndu-le să nu se simtă singure în faţa încercărilor la care sunt supuse?

Atunci, gloria a aparţinut de fapt învinsului.


(Bucureşti, aprilie 2019)