Enescu şi steagul roşu

De pe balcon, unde-am ieşit să întind nişte rufe pe uscător, văd venind spre blocul meu un personaj ciudat. Păşeşte caraghios, călcând mai mult pe călcâie, cu vârfurile ieşite în afară, ca Charlot. E îmbrăcat din cap până-n picioare în haine negre prăfuite, are părul vâlvoi şi o barbă în dezordine, dar de sub sprâncenele dese îi străluceşte o privire ageră. Nu cred să măsoare mai mult de un metru cincizeci, poate un metru cincizeci şi cinci, însă pare destul de ameninţător, aşa cum flutură deasupra capului un drapel roşu, mare, în vârf de băţ, ca şi cum s-ar îndrepta spre o mare luptă.

Îl urmăresc cu privirea până când dispare după colţul din stânga blocului.

Sunt destul de obişnuit cu oamenii străzii din Bucureşti, şi mai ales cu cei din jurul Grădinii Icoanei, unde anii trecuţi aveam chiar o pereche, un bărbat şi o femeie care dormeau vizavi de blocul meu, pe jos, printre maşini, fără să se mişte când maşinile plecau de lângă ei. Dar cel de acum este mai ciudat decât toţi.

Când îl revăd în curtea de alături, nu sunt surprins. De când noul proprietar i-a gonit pe foştii locatari, ferecând porţile cu lanţuri, curtea e complet goală. Au mai sărit gardul nişte copii să mâzgălească într-un rând graffiti pe ziduri, a mai intrat şi un hoţ într-o noapte să scotocească prin garajul rămas neîncuiat, dar nimeni n-a rămas acolo. Omul străzii dă însă târcoale, studiază toate colţurile, se uită în sus spre blocul nostru, ca şi cum ar vrea să vadă dacă deranjează pe cineva, dacă iese cineva să-l gonească. De mers merge poate mai greu, dar la sărit gardul dinspre stradă se dovedeşte destul de agil, o face repetat, şi fără nici un efort. Îşi aduce astfel câteva lucruri, şi-şi încropeşte un loc de dormit chiar pe treptele casei, lipit de uşa cu două canaturi legate şi ele cu lanţ. Ca semn al victoriei, îşi înfige steagul roşu pe frontonul casei. Apoi, încetul cu încetul, zi după zi, începe să adune tot felul de resturi pe care le cară cu el de câte ori se întoarce "acasă": haine vechi, cartoane, bucăţi de metal. Le înghesuie într-un colţ, sub o fereastră de la parter ale cărei canaturi exterioare au rămas deschise de când casa a fost părăsită.

Mă feresc să mai ies pe balconul din spate, unde îmi scutur de obicei lucrurile, ca să nu-l deranjez pe acest omuleţ ciudat al străzii, acum devenit al curţii, şi care doarme la cele mai neaşteptate ore ale zilei, uneori chiar toată ziua.

Omul e un original, apare într-o zi cu o bandana pe cap, într-alta cu un vas din care mănâncă cu beţişoare. O dată îşi strânge aşternutul într-un colţ al treptelor, şi, pe locul rămas liber, sparge tacticos nuci, jucându-se cu ele. Sar de sub pumnul lui, le fugăreşte prin curte, apoi le aduce din nou pe trepte, şi încearcă din nou să le spargă cu o lovitură scurtă. De câteva ori îl văd învârtindu-se prin curte, tot ducând la nas o pungă. Trage puternic din ea, după care stă câtva timp pe loc. Mai face câţiva paşi, se opreşte, mai trage pe nas din pungă, după care iar face câţiva paşi, şi tot aşa de jur împrejurul curţii.

Deşi e paşnic, şi nu face gălăgie, prezenţa lui şi a gunoaielor aduse de el în curtea abandonată dinspre partea din spate a blocului nostru mă nelinişteşte. Dă jos steagul roşu de pe casă, dar rămâne să doarmă pe prag, şi continuă să strângă resturi inutile în mormanul care se face tot mai mare sub geam. Mă întreb dacă n-ar trebui să facem ceva. Dar renunţ la orice iniţiativă în ziua în care aduce un afiş mare cu Enescu, pe care-l sprijină frumos de gratiile ferestrei cu canaturile dinafară deschise, în bătaia vântului.

(Bucureşti, mai 2019)