Motorul toarce. Suspensia amortizează bine denivelările drumului. De pe bancheta din spate, privesc cum peisajul aleargă în jur. Legănat, dorlotat, mai am puţin şi aţipesc. Brusc, simt cum acceleraţia mă lipeşte de spătar, şi aud răpăitul tot mai puternic, ca de mitralieră, al ţevii de eşapament. Am intrat într-o zonă de serpentine, în care Tata, în loc să încetinească, accelerează. De fiecare dată când dă de o bucată de drum mai în pantă, sau cu curbe strânse, îşi aduce aminte că a participat la raliuri, şi începe să conducă ca la o probă de viteză în coastă. Sunt încântat. Mă ridic în capul oaselor, ca să văd mai bine, şi mă ţin de scaunul din faţă ca să nu mă lovesc cu capul de pereţi când maşina se înclină la curbe.
Una din preocupările mele principale în aceste tururi ale României este să număr depăşirile pe care le face Tata. Şoselele sunt destul de goale, dar şi aşa ajung la sfârşitul zilei la câteva zeci dacă nu chiar o sută sau mai mult de depăşiri. Ţin scorul ca la o partidă de fotbal la care golurile se înscriu la o singură poartă. Rar ne depăşeşte şi pe noi cineva, de obicei câte o maşină sport englezească sau italienească, fireşte cu număr străin. Dar aşa ceva e extrem de rar pe şoselele româneşti de la începutul anilor '70. Se pot numără pe degetele unei singure mâini într-o vară întreagă. Iar din maşinile cu număr românesc, practic niciuna nu ne depăşeşte, deşi de un an sau doi au început să se producă şi Daciile 1300, care teoretic ar fi mai puternice, dar în realitate nu sunt.
Dacia 1100 e regina şoselelor, şi va mai fi încă un număr bun de ani.
(Bucureşti, mai 2019)