Căţelul

Micul căţel alb cu negru aleargă dezordonat printre oamenii care-şi văd de drumul lor. Se mişcă în zig-zag, revine pe unde a trecut, se uită în jur fără să se poată decide încotro s-o apuce, se duce, se întoarce, se dă jos, apoi se suie din nou pe trotuar. Oamenii pe lângă care trece nu-i dau nici o atenţie, nici chiar atunci când el se aruncă printre maşini. Revine pe trotuar. Când intră în goană printre cele două şiruri de mese ale cafenelei din colţ, medalionul care-i atârnă de zgardă îi străluceşte scurt în lumina soarelui. Paşii lui sunt agitaţi, privirea îi este speriată. Dispare printre oamenii care-şi beau liniştiţi cafelele.

Merg bezmetic de colo-colo prin cameră. Mă mişc haotic, mă opresc brusc, plec mai departe. Transpir, şi în acelaşi timp mă trec frisoane reci. Mă duc, mă întorc, fără să mă pot decide încotro s-o iau. Nu-mi găsesc actele. Caut peste tot, dar nu sunt nicăieri. Trec a zecea oară prin acelaşi loc, răscolesc tot ce-am mai răscolit şi până acum: haină, rucsac, pantalon. Nu-mi vine să cred. Ies pe casa scărilor, cobor în hol. În jurul meu oameni calmi, liniştiţi. Doar eu sunt agitat. Respir sacadat, inima îmi bate cu putere. Am o privire de animal hăituit.

Căţelul iese brusc dintre mesele pline cu oameni, în acelaşi loc pe unde a şi intrat. Aleargă în continuare dezorientat, privind în stânga şi-n dreapta. Se opreşte o clipă în loc cu speranţă, dar îşi reia imediat fuga disperată. Dispare printre picioarele oamenilor care aşteaptă la stop să traverseze.

(Bucureşti, mai 2019)