Am avut o mare slăbiciune pentru portrete, dintotdeauna cel mai mult mi-a plăcut să-i fotografiez pe cei din jurul meu. Dar nu mi-am îndreptat niciodată obiectivul aparatului spre cineva care nu mă interesa. Nu am apăsat niciodată pe declanşator dacă subiectul nu mă inspira. Şi n-am făcut poze la comandă, pe care le uram.
Am încercat să interacţionez cât mai natural cu toţi cei care se lăsau fotografiaţi, începând cu bunicii şi prietenii mei, pe care-mi plăcea să-i surprind în mediul lor, şi pe cât posibil doar atunci când se simţeau bine, când erau relaxaţi. Am considerat întotdeauna importantă relaţia fotografului cu cel care se lăsa fotografiat. Fotograful încearcă să capteze nu numai o imagine, ci şi o atitudine, un sentiment.
Recunoşteam de aceea în obiectul finit, în fotografie, personajele pe care le fotografiam. Până la Rada.
La început, când ne-am cunoscut, s-a ferit atâta să se lase fotografiată, că aproape am renunţat. Când nu s-a mai ferit, a "pozat". Nu era ce căutam eu, dar în lipsă de altceva mai bun, am acceptat. Deşi când declanşam nu părea să fie nimic greşit, totuşi pe film, şi mai apoi pe hârtie, apărea altceva decât crezusem eu că văd - fie o privire neaşteptat de rece, de neîncrezătoare, ori puţin mirată, fie un zâmbet fals, crispat, care semăna mai mult a rictus decât a zâmbet. Mă uitam lung la fotografiile mele, în care aproape că nu o recunoşteam pe femeia pe care o iubeam, şi cu care urma să mă căsătoresc.
Când am înţeles mesajul pe care pelicula încerca să mi-l transmită, era deja prea târziu.
(Bucureşti, mai 2019)