Închisul uşilor

Când ieşeam din casă încercând să evit o ceartă, Rada trântea invariabil uşa după mine, ca şi cum ar fi vrut să-mi dea cu ea în cap (o deschidea la loc ca s-o trântească, dacă eu apucasem s-o închid). Iar zgomotul chiar mă lovea (în plus, tot mie îmi revenea sarcina ca la întoarcere să mătur tencuiala de pe jos). Păstrez de atunci o sensibilitate anume la trântitul uşilor, mi se pare un gest de furie oarbă îndreptat împotriva cuiva, sau împotriva a ceva.

Între timp am început să-mi cunosc vecinii de bloc după felul în care intră în casă. De la uşa de la intrare în casa scărilor, până la uşa apartamentului lor, trecând prin uşile liftului, sunt unii care trântesc cu zgomot orice uşă prin care trec, indiferent dacă e de lemn sau metalică, dacă e dimineaţa devreme sau târziu în noapte, dacă au mâna goală sau ocupată, dacă înaintea lor sau după ei mai e cineva. De fiecare dată se zdruncină tot blocul, rezonează întreaga scară, dar ei nu par deranjaţi, li se pare ceva absolut normal. La început m-am gândit că poate sunt supăraţi pe cineva sau pe ceva, că data viitoare vor apăsa normal pe clanţă, că nu vor mai da uşa de perete, că n-o vor mai lăsa să vină înapoi cu toată viteza. Dar nu, de fiecare dată e la fel, dau cu uşa de perete până ce crapă zidăria, trântesc uşile liftului până le crapă geamurile, totul fără să le treacă prin cap că s-ar putea şi altfel. Pe cine sau pe ce sunt supăraţi, nu mi-am putut dat seama. M-am gândit însă de multe ori să le atrag atenţia, dar în ultima clipă m-am abţinut. În definitiv, dacă nici pe Rada n-am reuşit s-o conving, de ce-aş reuşi cu nişte oameni străini?

(Bucureşti, iunie 2019)