M-am surprins în ultima vreme calculând tot mai des durata vieţii unora sau altora. Fac aproape automat acest exerciţiu aritmetic nu numai cu ocazia diverselor comemorări ci şi la vederea plăcuţelor de străzi cu nume de persoane sau a crucilor şi plăcilor tombale din cimitire.
Ce resort intim mă face să vreau să ştiu cât au trăit aceşti oameni? Cel mai probabil, comparaţia cu realizările lor la vârsta mea, şi ce aş mai putea eu realiza în timpul care-mi mai este dat.
Primul aspect e foarte relativ, "La valeur n'attend point le nombre des anées" zicea Corneille. Al doilea nu e nici el prea clar, deşi în general se acceptă că productivitatea fizică scade cu vârsta, în schimb, înţelepciunea, atâta câtă e, creşte, tot aşa cum şi experienţa se acumulează. Numai să ai ani.
Ca să pot face o socoteală însă, am nevoie de un reper. Care e speranţa medie de viaţă în ţara noastră? Dar pe continent şi în lume? Dar speranţa medie de viaţă sănătoasă? Şi dacă vorbim de sănătate, cât au trăit cei din familia mea, de ce boli au suferit, ce moştenesc eu de la ei din punct de vedere genetic?
Bunicul meu, care a fost un medic eminent, spunea că omului îi sunt daţi cam şaptezeci de ani, iar ce vine peste e cadou. Asta ar însemna că ar trebui să prind măcar vreo cinci ani de pensie. E mult, e puţin?
În plină astfel de dilemă, mă trezesc cu vestea morţii unui coleg de clasă, ba chiar de bancă - cancer de plămân. Dar îmi tot mor colegi de când eram mic, primul meu coleg de bancă a murit în clasa a patra, sănătos tun - s-a culcat la ţară într-o cameră dată cu Verde de Paris, şi nu s-a mai trezit.
Oricum, totul e relativ. La paisprezece ani, cei de treizeci mi se păreau bătrâni. La şaizeci, cei de cincizeci de ani mi se par tineri.
(Bucureşti, aprilie 2019)