Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim


Mihail Păunescu

01.05.2019
Editura Cartea Românească
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihail Păunescu
Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim
Editura Cartea Românească, 2018



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Câştigătorul Concursului de debut al Editurii Cartea Românească pe anul 2017, tânărul Mihail Păunescu, este un prozator care, deşi încă aflat în formare, stăpâneşte deja instrumentele prin intermediul cărora poate transforma povestea de viaţă în roman.

Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim, romanul cu care acum pătrunde în literatură, este o construcţie meticuloasă, atentă la detalii şi care, fără să neglijeze personajele sociale marginale, caută să surprindă fărâma de diamant care zace, adesea neştiută, în fiecare dintre ele. Fără să fie un moralist, această privire în sus a lui Mihail Păunescu, umorul şi seninătatea cu care se desprinde de epifenomen, îl diferenţiază de mizerabilismul insuportabil al multora dintre colegii săi de generaţie. Proza sa are o miză, alta decât exhibiţia unui ego atrofiat, iar asta mă face să privesc cu speranţă viitorul său literar. (Răzvan Voncu)

Fragment

Dar, la început, aşa cum era şi firesc, cei doi prieteni îşi amintiră de tinereţe, vorbiră despre anumite cunoştinţe comune...
"Visarion ce mai face?" se interesa domnul Guber. "Tot la Ştiinţe?" "Da, cred că da. N-am mai trecut demult pe la bibliotecă, dar tot acolo. Ultima oară când am fost, era." "Ăsta-mi urmează cât de curând", spunea domnul Guber. "Bătrânul Visarion. Trebuie să iasă la pensie. Nu mai are mult. Dar Chifiroiu? De Chifiroiu ce mai ştii?" "Chifiroiu? Mai nimic. L-am mai văzut de vreo două ori pe stradă, dar cam atât. Abia dacă ne salutăm. N-am păstrat o relaţie prea cordială cu el..." "Nici eu, nici eu, ca să fiu sincer!" spunea domnul Guber. "Era o figură, o poamă Chifiroiu ăsta. Să vezi ce mi-a făcut o dată. Ce crezi? I-am împrumutat, o dată, nişte cărţi, cărţi importante, cărţi pe care nu le găseşti pe toate drumurile, şi nu mi le-a mai adus înapoi. Ani de zile m-am tot rugat de el. Spunea mereu că le uită acasă. Ştiam că minte, dar ce era să-i fac? Nu mi le-a înapoiat niciodată. Nici până în ziua de azi. De-acum... poate să le păstreze. Ce să mai fac cu ele?... Dar Bozo ce mai face?" "Bozo?! Care naiba Bozo?!" "Bozorceanu. Beţivanul. Ăla care bea numai vodcă, iar când bea bere, punea sare pe buza halbei. Teozoful. Îi tot dădea el cu Steiner..." "A! Bozo! Nu l-am mai văzut chiar de atunci. Ultima dată, cred, dacă nu mă înşel, am stat împreună la masă. Erai şi tu..." "Dar Cici? Cici ce mai face?"

Se discută apoi despre apicultură, despre noua piaţă Obor, despre plante medicinale, despre atâtea altele. De apicultură, mai ales, domnul Guber se arăta foarte interesat. Perora cu entuziasm.
"N-o să-ţi vină să crezi, Achim", spunea el, tăind un mititel cu cuţitul, căci pe masă apărură mititeii şi friptura cu cartofi natur şi garnitură de castraveciori acri, "n-o să-ţi vină să crezi, dar m-am apucat, ei bine, da, m-am apucat să studiez domeniul. Mi-am luat chiar şi o carte. Nici nu-ţi închipui cât poate fi de interesant, de incitant. Roitul şi toate celelalte. Ce mai? Mi-am comandat chiar şi stupi, cinci la număr, undeva, în apropiere, dar n-am curaj să mă apuc încă. O să văd la anul. Mai e timp. Trebuie să mai studiez. Şi să strâng nişte bani. Ştii, o familie de albine, cu matcă şi..."

Domnul Guber abia dacă termină doi mititei, şi, cu chiu, cu vai, o scânteie de friptură, pe care doamna Ioachim i-o alese din platoul de pe masă şi i-o puse în farfurie. Laudă, în schimb, cu entuziasm murăturile, mai ales castraveciorii, care, măcar în parte, apucaseră să se acrească, pomeni o reţetă proprie şi-şi aminti din nou, fireşte, de Mica, răposata lui soţie. Atunci ochii îi scânteiară iar, posomorâţi. "Ei, Achim, Achim..."

La sfârşitul mesei, mai exact chiar înainte de desert, doamna Ioachim îşi scoase o ţigară, pe care însă, înainte de-a o aprinde, întrebă prevenitoare:
"Vă deranjează fumul, domnule Guber?" "Nu, nu. Deloc, deloc! Fumaţi, vă rog! De altfel, am Gândacul la mine. Bondarul meu!" spuse el, râzând. Şi, din buzunar, scoase un mic ventilator rabatabil, pe care, după ce-l meşteri întrucâtva, îl puse, demonstrativ, în funcţiune, pe masă. "Vedeţi! Ăsta-i Gândacul meu! De când m-am lăsat de fumat, îl iau totdeauna cu mine. Nu-l uit niciodată. E util, să ştiţi, în unele situaţii. Şi vă spune asta un fumător înrăit. N-am fumat un an sau doi. Am fumat până am ieşit la pensie. Am fumat 43 de ani... Tu ştii, Achim, cum scoteam fum pe toate părţile, mai ceva că o locomotivă. Îţi aminteşti? A fost, doamnă - şi o spun cu regret - a fost groparul sănătăţii mele. Mica, biata de ea, nu ştia ce să mai facă ca să mă convingă să renunţ..." "Atunci, mai bine..." "Nu, nu, vă rog, vă rog! Rămâneţi. Fumaţi aici, ce Dumnezeu! Insist chiar. Nu asta am vrut să zic. O ţigară, acolo, nu are nicio importantă. Chiar şi două, şi trei... Cârciuma, doamnă, fumul de cârciumă, acela în care mi-am petrecut, cu atâta nesăbuinţă tinereţile, acela e periculos. Achim, aici de faţă, ştie despre ce vorbesc."

Cu toate acestea însă, cum tot trebuia pregătit desertul - o îngheţată de vanilie cu fructe, făcută în casă, la care ne aduseserăm aportul amândouă -, doamna Ioachim alese să fumeze în bucătărie. Am urmat-o. Se prea poate ca totul să fi început de la o remarcă a domnului Guber referitoare la "barba pustnicească" a domnului Ioachim, sau aşa ceva, pe care doamnei Ioachim i s-a părut să o fi auzit, atunci când s-a întors, după brichetă, în sufragerie. Când am revenit, i-am găsit pe cei doi angrenaţi într-o polemică înverşunată...
"Dar te înşeli, te înşeli, Achim dragă!", perora, cu înflăcărare, domnul Guber. "Nu există o asemenea salvare. E numai o iluzie, o fantasmagorie! Iartă-mă că-ţi spun, dar te afli într-o mare eroare. Eşti într-o capcană. În veşnica capcană a intelectualilor..." "Ce vrei să spui?" se interesa domnul Ioachim. "Exact asta vreau să spun: că nu există salvarea la care te gândeşti tu. Că e numai o iluzie. O păcăleală, o cacealma. Dacă ni s-a dat o salvare - şi, într-adevăr, ni s-a dat una, aici sunt perfect de acord cu tine -, aceasta e numai una singură. Şi nu trebuie să-ţi mai spun care. Ştii foarte bine despre ce vorbesc. "Şi, poate ca să fie mai persuasiv, domnul Guber punctă, demonstrativ, cu degetul arătător în sus: Credinţa, Achim! Ei da, credinţa!" "Credinţa! Numai credinţa! Nicio alta. E singura. Unica. Cum vrei tu să-i spui. E speranţa noastră, a tuturor... Şi asta nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna, de la începutul vremurilor şi a timpurilor... Dar te văd contrariat. Sau mi se pare numai? Uite, Achim, dacă vrei, urmă domnul Guber, dacă ţii neapărat, ţi-o pot demonstra foarte uşor. Şi o pot face în multe feluri. Într-o mie de feluri. Numai să ai puţină bunăvoinţă şi să mă asculţi. Să-mi acorzi puţină atenţie. Fiindcă, vezi tu, Achim, oricum ai lua-o..."

Aici, mi se pare, doamna Ioachim interveni în discuţie, nu ca să adauge ceva, ci ca să atragă atenţia celor doi convivi că se topeşte îngheţata. Când ne întorseserăm din bucătărie, adusesem - una îngheţată, cealaltă tăviţa cu cafea - iar noi, pofticioase, aproape că ne goliserăm bolurile. "E păcat de ea", îşi susţinu cauza doamna Ioachim. "Îngheţată de vanilie cu sirop de căpşuni. Tanti Petra a fost neîntrecută. Şi-a arătat adevărată măsură."

Domnul Guber, însă, refuză desertul. "Nu, mulţumesc, spuse el." "Poate o cafea." "O cafea, da." Şi spunând asta, apucă ceaşca de cafea fără zahăr şi decofeinizată, făcută special pentru el, din mâna doamnei Ioachim, şi, mulţumind încă o dată, sorbi din ea cu un fel de exaltare." "Fiţi cu băgare de seama, e fierbinte!" îl atenţionă ea. "Dar e foarte bună. Minunată. Vă mulţumesc." "Tu, Achim?"

Dar nici domnul Ioachim nu voia desert. Cel puţin asta am înţeles cu toţii, căci, cu ochii ţintă la domnul Guber, urmărindu-i, parcă, fiecare mişcare, la întrebarea ei nici măcar nu răspunse. Atunci, ca să nu se topească pe masă, am băgat bolurile cu îngheţată în frigider. Apoi ne-am luat ceştile cu cafea, şi, amândouă, ca să ne facem comode, ne-am refugiat pe canapea.
"E singura, Achim, singura!", reluă polemica domnul Guber, privindu-şi, la rândul său, prietenul cu toată atenţia. "Nu există alta. Uite, dacă..." "Bine, bine, dar nu înţeleg!", îl întrerupse, la fel de exaltat, domnul Ioachim. "Altădată, pe vremuri, spuneai altceva. Erai, dacă nu mă înşel, de altă părere..." "Pe vremuri, Achim! Ei, da, ai spus bine: pe vremuri! Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că m-am schimbat. Că nu mai sunt deloc acelaşi. Cel de odinioară. Absolut deloc. Şi m-am schimbat demult. Şi radical. Viaţa mi-a demonstrat..." Şi, străfulgerat parcă de un gând nerostit, domnul Guber se opri, şi, pentru o clipă, lăsă capul în jos. "Ei, Achim, Achim... Dacă..." "Atunci dă-mi voie să-ţi spun, izbucni pe neaşteptate domnul Ioachim, ei bine, dă-mi voie să-ţi spun, Guber, că nici eu, la rândul meu, nu sunt de acord cu salvarea dumitale! Că nu cred în ea! Absolut deloc! Da, da, în aşa-zisa dumitale salvare! În credinţa dumitale! Nu pot fii de acord cu aşa ceva! N-am putut crede niciodată în astfel de lucruri, în asemenea naive iluzii, în asemenea visări cu ochii deschişi! Iartă-măţi-o spun aşa, foarte deschis, dar nu pot altfel! Fiindcă, Guber, asta sunt, da, da, exact asta sunt, şi nimic altceva: simple iluzii, simple visări de noapte! Mă mir numai că, dar nu, sunt mai mult decât mirat, sunt stupefiat, sunt de-a dreptul consternat de ceea ce..." "Dar, fireşte, Achim, fireşte, eşti liber să crezi în ceea ce vrei, spunea domnul Guber. Ai toată libertatea din lume. Nimeni şi nimic nu ţi-o îngrădeşte. Fiecare cu părerile lui. E firesc. Eşti încă tânăr. Ai tot timpul înainte. În ce mă priveşte, însă, aşa cum ţi-am spus, m-am schimbat. Sunt altul. Nu mai sunt deloc cel pe care îl ştii tu. Ai în faţă ta un alt om... Uite, dacă vrei", schimbă deodată tonul domnul Guber - un ton neaşteptat de blând, însă în continuare viu, polemic -, "dacă vrei îţi pot demonstra foarte uşor în ce constă superioritatea salvării despre care vorbesc eu. A salvării prin credinţă, ei bine, da, prin credinţă, nu mă sfiesc să o spun, aşa cum bine ai spus tu însuţi înainte..." "O iluzie, dă-mi voie să-ţi spun!", exclamă, cu nedisimulată ironie, domnul Ioachim. "O iluzie, poate, dar singura. Unica. Cum vrei tu să-i spui, dar alta nu există. Singura dată omului. Nădejdea noastră, a tuturor. Şi, Achim dragă - sper că nu te superi -, dacă-mi permiţi, aş vrea să fac numai o remarcă: nu mai puţin iluzie decât a ta. Nu mai puţin iluzorie decât salvarea la care te gândeşti tu, Achim. Salvare care, dă-mi voie să-ţi spun, nu stă deloc în picioare, căci nu se sprijină pe nimic, şi pe care, ei bine, pe care ţi-o pot demonta în câteva secunde. Şi în două cuvinte. Dar nu. Am greşit. Salvarea la care te gândeşti tu, Achim, e de o mie, de un milion de ori mai iluzorie decât a mea. O să-ţi explic îndată de ce. Imediat. Am argumente cu adevărat imbatabile. Fireşte, dacă eşti dispus să mă asculţi. Încă o dată: îţi atrag atenţia, Achim, că eşti într-o mare eroare..." "Nu mai puţin decât dumneata, Guber! izbucni, foarte iritat de data aceasta, domnul Ioachim. Nu mai puţin decât dumneata! Cel puţin adevărul meu e mai palpabil decât al dumitale! Da, da, Guber, nu te uita aşa! Cel care trăieşte într-o iluzie, dă-mi voie să-ţi spun, într-o fantasmagorie, adevăratul visător eşti dumneata, nicidecum eu! Eu, cel puţin..." "Atunci, dă-mi voie, colega dragă, nu se lasă nici domnul Guber, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. Una singură. Sper că nu te superi. Numai una. Şi vei înţelege îndată în ce eroare te afli. De ce salvarea ta nu există. De ce adevărul tău nu e decât o simplă fantomă, o determinare oarecare. Fiindcă, ei bine, el, adevărul la care te gândeşti tu şi în care crezi cu atâta tărie, ţine întotdeauna de tot felul de condiţionări şi circumstanţe, de o mie de conjuncturi favorabile, şi e, în fine, mai mult sau mai puţin, un accident, şi, în consecinţă, ca să trag o dată linie, n-are în niciun fel de-a face cu adevărul ultim şi imuabil. Pentru că, nu, un adevăr trebuie să fie imuabil, trebuie să fie indeterminat. Altfel nu mai e adevăr. E numai un simulacru de adevăr. Sper că eşti de acord cu mine..." "Nu!", strigă, de data aceasta, domnul Ioachim. "Nu sunt, şi nici n-am de gând să fiu! N-am de gând să întru în polemici cu dumneata! Îţi cunosc demult abilităţile teoretice! Şi n-am susţinut niciodată aşa ceva: că salvarea mea ar fi imuabilă! Nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva! Asta e numai invenţia ta, Guber, e numai în capul dumitale!... Exagerezi, aşa cum ai exagerat mereu, în tot şi în toate! Niciodată n-ai ştiut, niciodată n-ai fost capabil să ţii calea de mijloc! Dumneata, Guber, eşti un anarhist, eşti un extremist" "Tot ce se poate", zâmbi, fără să se tulbure prea mult, domnul Guber. "Că nu sunt perfect, e limpede. Nimeni nu e. Deşi mă îndoiesc că aş fii astfel: extremist. Sunt doar un om căruia i s-au deschis ochii. Atâta tot... Uite, Achim, nu se lăsă el, să presupunem că Dumnezeu ar fi făcut ca tu să te naşti orb. Că ai fi orb din naştere. Sau paralitic. Sunt atâţia nefericiţi. Că ar fi trebuit să trăieşti toată viaţă într-un scaun cu rotile. Ai mai fi crezut oare, atunci, în salvarea dumitale?" "În primul rând", se repezi domnul Ioachim, gesticulând din mâini, "în primul rând dumneata porneşti de la o premisă falsă! Închipuită! De la o visare! De la perspectiva religioasă. Ştii foarte bine că nu cred în aşa ceva, în astfel de..." "Bine, bine", pară atunci domnul Guber, "atunci îţi atrag atenţia, Achim dragă, îţi atrag atenţia că şi din perspectiva laică, adică atee, ca să-i spunem pe nume, e unul şi acelaşi lucru. Nu e nicio diferenţă. Absolut niciuna. Gândeşte-te numai că s-ar fi întâmplat, ei da, prin hazard, aşa cum numiţi voi providenţa, din întâmplare, ca tu să te naşti orb. Ce s-ar fi ales, atunci, de salvarea ta? Crezi că ţi-ar mai fi stat gândul la aşa ceva? La asemenea deşertăciuni?" "De unde ştii că nu?!", aproape că urlă domnul Ioachim. "De ce nu? Poate că da! Sunt atâtea exemple care te contrazic. Au fost atâţia bolnavi care..." "Nu! Te asigur că nu! fii sigur că nu! punctă însă, foarte convins, domnul Guber. Gândul tău, toată speranţa ta, tot cugetul tău ar fi fost concentrate într-o singură şi arzătoare dorinţă: aceea de a-ţi recăpăta vederea." "Bine, dar... Dă-mi voie să nu fiu de acord cu speculaţiile, cu teoriile dumitale!" "Nu, Achim, ascultă-mă! Ascultă-mă, te rog. Trebuie, se cuvine să învăţăm unii de la alţii. Nu repeta gre..."

Aici discuţia se rupse iar. Domnul Guber, surescitat, dădu din mână nervos, sau poate fusese numai un gest de renunţare, de lehamite, şi, cu capul în jos, oftă iar, aşa cum n-am mai auzit niciodată, şi pe nimeni, oftând. Din adâncul sufletului. Apoi îşi scoase batista, şi, cu gesturi tremurătoare, repezite, îşi şterse fruntea năduşită de transpiraţie. Acela fu momentul în care doamna Ioachim interveni iar: "Ce-ar fi să renunţaţi la această discuţie", propuse ea, "şi să serviţi, totuşi, îngheţata. E păcat de ea. Tanti Petra s-a întrecut pe ea însăşi. Şi e zi aniversară. Se cuvine, nu-i aşa, să ne destindem. Sau măcar, pentru cine nu se împacă cu îngheţata, câte o felie de cozonac... Ia să vedem. Cine sparge gheaţa. Domnul Guber?"

Dar cei doi bărbaţi erau, după câte se vedea, mult prea înfierbântaţi ca s-o mai audă. De data aceasta nu-i răspunse niciunul.
"Nu repeta greşeala mea", reîncepu, cu glas egal, domol, domnul Guber. "Trebuie, se cuvine să învăţăm unii de la alţii, ca doi oameni maturi şi ca doi intelectuali ce ne aflăm. Eu... Ei, Achim, Achim... Uite, ştiu că eşti un om luminat. Sigur trebuie să fi citit din Hegel. Poate cunoşti, din întâmplare, «Prelegerile de estetică»..." "Dar fireşte că le cunosc! Ei, şi?! Ce-i cu asta?" "Ei bine, vei găsi acolo destule desluşiri la problema ta, la ceea ce te frământă. Destule lucruri folositoare. Vei vedea că scăparea, salvarea la care te gândeşti tu, Achim, poate fii, asta în cel mai bun caz, doar un paliativ, o căutare, cu mijloace omeneşti, a absolutului. Dar atâta tot. Nimic altceva. Iar..." "Dar pe mine nu mă frământă nimic, Guber!", urlă atunci de-a binelea domnul Ioachim, şi, în acelaşi timp, se albi la faţă ca hârtia. "Absolut nimic! Pe dumneata te frământă, Guber! Da, da, pe dumneata! Numai pe dumneata! Ce-i tot dai cu absolutul, Hegel şi toate celelalte baliverne? Ce legătură are? Am spus eu aşa ceva? Am vorbit eu de absolut? Nici nu ştiu dacă Hegel spune aşa ceva acolo! Dumneata vorbeşti, Guber, numai dumneata! Dumneata trăncăneşti! Şi încă ce trăncăneşti! Îţi turuie gura ca o moară stricată! Şi află, ei da, află de la mine, Guber dragă, şi te-aş ruga să nu-mi mai spui aşa, află de la mine că, în ce mă priveşte, n-am crezut niciodată în idealişti! În niciunul. Nici măcar în Hegel al dumitale! Şi, fie vorba între noi, dacă te-ai grăbit să-l aduci pe tapet, ca nume de autoritate, e o cacealma ieftină din partea dumitale, aproape ridiculă, un subterfugiu de cabotin! Toţi idealiştii, dar absolut toţi, fără excepţie, pornesc, exact cum faci dumneata acum, de la premise false! De la închipuiri, de la visări de noapte! Voi toţi, ei da, voi toţi sunteţi nişte visători! Nişte copii mari care se joacă cu iluziile, aşa cum copiii mici se joacă cu păpuşile. Cu cioburi de sticlă colorată! Da, da, Guber, nu te uita aşa! Toţi sunteţi la fel, semănaţi ca două picături de apă! Nişte naivi incurabili şi vrednici de plâns! Nişte somnambuli! Nişte copii îmbătrâniţi şi gheboşi care se joacă cu cioburi de sticlă! Fiindcă asta eşti, colega dragă, dă-mi voie să-ţi spun că exact asta eşti: un copil bătrân! Nimic altceva. Tu, şi toţi cei care, asemenea ţie, dorm de-a-n picioarelea, cu ochii deschişi şi gura căscată, aşteptând să le pice din cer para mălăiaţă! Da, da, Guber, da, da! Cei care trăiesc într-o iluzie, într-o fantasmagorie, sunteţi voi! Voi, şi numai, voi! A dovedit-o Kant, încă de acum 300 de ani, cu prisosinţă şi o dată pentru totdeauna! Voi, voi, toţi religioşii, toţi idealiştii, toţi visătorii!... Şi, cu asta, Guber, cu asta cred că ar trebui să încheiem discuţia! Să-i punem punct! Ţi-am înţeles perfect punctul de vedere. Totul e foarte clar, foarte limpede. Nu mai e nimic de spus..." "Dar, Achim..." "Nu, Guber..." "O singură întrebare mai am să-ţi pun..." "Nu, Guber, eu am să-ţi pun dumitale o întrebare! Dar n-ai vrea, mai bine, n-ai vrea s-o lăsăm baltă şi să încheiem odată discuţia? Să ne întoarcem la lucruri mai pământeşti? La apicultură? La plante medicinale? Nu de alta, dar s-a transformat într-o ridiculă mascaradă. Într-o solilocvie. Fiecare vorbeşte pentru sine. Nu ne înţelegem câtuşi de puţin. Şi nu mai e nimic de spus. Ţi-am înţeles perfect punctul de vedere..." "Te-ai gândit vreodată, Achim, spuse precipitat domnul Guber, fără să-l asculte, te-ai gândit ce se va alege de salvarea ta când se va produce Explozia Finală? Sfârşitul universului? Marea explozie, Big-Bang-ul final, Marea Disipare, Marea Zdrobire a sfârşitului? Sau, dacă nu a universului, cel puţin a galaxiei noastre, a Căii Lactee? Căci voi, ei da, chiar voi, raţionaliştii, spiritele libere, preconizaţi asta. Aşa cum a fost un început, nu, va urma şi un sfârşit. Asta spuneţi, nu? Ei bine, ce se va întâmpla atunci, ce se va alege atunci de salvarea la care te gândeşti tu? Şi te înşeli. Nimeni nu aşteaptă pere mălăieţe de nicăieri. Dimpotrivă. Tocmai de aceea..." "Ce se va alege?! Ce se va întâmpla?! Se va alege exact ce se va alege de iluzia dumitale, Guber! Da, da, degeaba te uiţi aşa! Nimic altceva! Şi rămâne de văzut. Salvarea mea va pluti, probabil, în univers asemenea unui microb. Va fi o particulă din Marele Tot. O simplă particulă. Un mesaj, într-o sticlă, plutind în Marele Ocean. Dar, cel puţin, Guber, ei bine, cel puţin are o şansă în plus faţă de a dumitale! O şansă infinitezimală, dar şansă. Tot e ceva decât nimic. Decât iluzia, decât visarea dumitale... Şi, cu asta, ajunge! N-ai vrea să punem capăt discuţiei? După cum vezi, nu ajungem la nimic. Vorbe, şi iar, vorbe. Palavre. Fiecare, Guber, cu părerile sale. Fiecare e liber să creadă în ceea ce vrea, aşa cum bine ai spus înainte. Aici suntem, iată, în sfârşit, de acord..." "Cât te înşeli, Achim, cât te înşeli! Eşti încă tânăr. Ei, Achim, Achim..." "Tot ce se poate, Guber. Dar n-ai vrea, totuşi, să sfârşim odată? Cornelia are dreptate. Ce-ar fi să ne destindem puţin? Să vorbim despre altceva? Ce-ar fi să ne întoarcem la plante medicinale, la apicultură? Chiar aşa, mai povesteşte-ne despre stupii dumitale. Câţi ziceai că ai? patru, sau cinci?" întreba el cu nedisimulată ironie. Dar tot el, după câteva clipe, izbucni atât de virulent încât, pe canapeaua noastră, am tresărit amândouă. "Bine, bine, Guber, dar unde e înflăcărarea dumitale de odinioară? Toate lucrurile despre care am vorbit împreună? Ochii dumitale sclipitori? Gândirea dumitale persuasivă? Teoriile dumitale imbatabile, pe care înţelegeai să ţi le susţii până în pânzele albe şi încă ceva pe deasupra, cu frenezia unui nebun şi gata să te iei la bătaie cu oricine te-ar fi contrazis? Pentru că erai, o, da, da, Guber, erai un dialectician neîntrecut! Erai persuasiv ca nimeni altul! Da, da, nu te uita aşa! Nu te preface că ai uitat! Că nu ştii despre ce vorbesc. Citatul acela din Senancour, pe care-l tot repetai, cu exaltarea unui smintit? Cărţile noastre? Toate celelalte? Ce s-a întâmplat, ce s-a putut petrece cu dumneata ca să te transforme, să te prefacă până într-atât?!" "Sunt altul, Achim", spuse blând, domnul Guber, după o clipă de tăcere. "Sunt cu totul altul. Dar ai dreptate. Ai perfectă dreptate. Aşa am fost. Mă recunosc întocmai în cuvintele tale. Când te văd, mă văd pe mine însumi, ca într-o oglindă. Şi n-am uitat absolut nimic. Îmi amintesc perfect totul. Dar mă dezic de tot ce am spus atunci. Abjur tot. Dacă Senancour a spus cuvintele acelea, şi el le-a spus, mă dezic şi de el. Sunt cuvinte de ateu. Şi de necredincios. Cuvinte de disperat. Deşi l-am admirat cândva. Creatorul, providenţa n-are cum să facă nedreptăţi... Sunt altul, Achim. Ai în faţa ta un alt om. Eşti încă tânăr ca să înţelegi, dar, cândva, poate..." "Bine, bine, urlă atunci domnul Ioachim, dar n-ai răspuns la întrebare! Ce s-a întâmplat cu dumneata?! Ce s-a putut petrece, ce s-a putut întâmpla, ca să devii astfel, să te transformi într-un om de nerecunoscut?! Fiindcă eşti de nerecunoscut, Guber, dă-mi voie să-ţi spun că eşti de nerecunoscut! Te-ai schimbat până şi fizic! Când te-am văzut în pragul uşii, nu te-am mai recunoscut defel! Am crezut că eşti un impostor. Ca, în bunătatea şi naivitatea ei, Cornelia te-a confundat. Că mi-a băgat în casă un escroc! Un pungaş care, abil ca nimeni altul, se infiltrează în casele oamenilor să le facă rău. Să-i tâlhărească! Să-i ucidă! Numai vocea mi-a amintit de dumneata. Dacă nu era nici ea, vocea lui Guber de odinioară, glasul atât de binecunoscut mie, te-aş fi luat binişor de guler şi te-aş fi zvârlit, pe uşă, afară! Da, da, exact asta aş fi făcut!"

Însă răspunsul nu veni imediat. Domnul Guber, schimbat deodată la faţă, lăsase privirea în jos, şi, cu mâinile în poală, mototolind între degete o batistă închisă la culoare, aproape neagră în lumina aceea difuză, căci, între timp, toamna îşi reintrase în drepturi, soarele declinase, iar în încăpere se făcuse destul de frig, încât doamna Ioachim, fără să mai întrebe pe nimeni, închisese fereastră, tăcu multă vreme. De aici încolo, însă, vocile celor doi conlocutori se auziră cu atât mai pregnant. Domnul Guber, care, dintr-o dată păru foarte bătrân, mult mai bătrân decât era, şovăi îndelung. Apoi, făcându-şi parcă curaj, ridică ochii şi spuse:
"Suferinţa, Achim. Ei da, suferinţa. Ea, şi numai ea! Ea m-a transformat în ceea ce sunt acum. Suferinţa. Ea m-a eliberat. Ea, îndrăznesc să spun, m-a înţelepţit." Şi, privindu-ne pe fiecare în parte cu ochii lui posomorâţi şi oftând iar în felul lui sfâşietor, urmă: suferinţa, Achim. Ea, ea, suferinţa. Numai ea. Moartea Micăi. Ea a fost piatra de încercare, temelia a ceea ce sunt acum. Ea mi-a arătat drumul, calea de urmat, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta." Şi stingherit, poate, de ceea ce tocmai spusese, de tonul mărturisirii sale, deodată se opri. Apoi, învăluindu-ne pe toţi cu privirea, şi oprindu-şi-o asupra prietenului său, adaugă: "nu ştiu dacă ţi-am spus, Achim, nu ştiu dacă v-am spus vreodată cum a murit Mica..." "De o boală gravă!" "Ei, şi?! Se mai întâmplă!", exclamă domnul Ioachim, însă cuvintele lui, şi mai ales tonul, fură atât de nepotrivite momentului, aproape blasfemiatoare, aproape profanatoare, încât doamna Ioachim interveni pe loc:
"Achim!"
"De o boală gravă, aşa este", reluă, netulburat, domnul Guber. "De cea mai necruţătoare dintre boli. Dar nu v-am spus cum. Pe asta n-am spus-o nimănui." Şi, în colţul ochilor săi bătrâni, dar cu atât mai impresionanţi, căci de abia la bătrâneţe ochii noştri devin cu adevărat umani, ochi omeneşti, se iviră deodată două mărgeluţe vii, translucide, scânteietoare. "Vă rog să mă iertaţi! spuse." Şi întoarse capul. Când reveni, pe chipul său, parcă străluminat deodată, ochii-i râdeau, senini şi cuminţi, ca nişte ochi de copil. "Mica! Biata Mica..."

Şi, în clipele următoare, ne-a fost dat să fim martorii unei poveşti cu adevărat cutremurătoare.
"Aşa este, Achim", urmă domnul Guber. "Aşa este. Exact aşa. Mica a suferit de o boală gravă. De cea mai necruţătoare dintre boli. Cât s-a mai chinuit, sărmana, până s-a sfârşit! Şi eu pe lângă ea. Eu, poate, mai mult decât ea, deşi numai moral, sufleteşte. Dar, fireşte, exagerez. Nu se poate compara. După cum bine vedeţi. Ea este acolo unde este, iar eu, un simplu bătrânel, un om perfect inutil, sunt încă în viaţă. Nu vă mai spun ce mi-a fost dat să văd prin spitale! Orice om puternic şi pe deplin conştient de forţele sale, care simte lăuntric că, cu puterea voinţei sale, ar putea dărâma până şi munţii, care nu se îndoieşte de sine câtuşi de puţin, ar trebui să viziteze, măcar din când în când, câte un pavilion de canceroşi. Şi se va îndoi. O, cu siguranţă se va îndoi, dacă e, cât de cât, normal constituit! Boala asta, chiar atunci când nu duce direct la groapă, mutilează. Întotdeauna mutilează. Iar aşa-zisă vindecare nu există. E numai o iluzie. Cancerul nu se vindecă. Adoarme numai. Hibernează. E o boală pe viaţă, cu care trebuie să înveţi să trăieşti. Care te ţine veşnic cu spaima în suflet. Şi să speri. Ei, da, să speri... Mica, biata de ea, a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, şi a sperat mereu, a sperat până la sfârşit. Şi eu odată cu ea. De altfel toate inutile, toate zadarnice... Sunt destui care scapă, din ce în ce mai mulţi astăzi, dar iată că ea, Mica, n-a avut acest noroc... O, dar vorbesc ca un ateu!" păru el să-şi ia seama deodată, şi, cu un fel de tresărire, se opri. "După cum vezi, Achim, nu sunt departe de tine..." Îşi duse apoi mâna tremurătoare la frunte, parcă străfulgerat de o amintire, de un gând, păru că încearcă să spună ceva, dar se răzgândi. Şi ne privi iar, pe fiecare în parte, de parcă atunci ne-ar fi văzut pentru prima dată şi s-ar fi mirat că suntem, iată, acolo, în faţa lui, şi aşteptăm. Apoi reluă: "Ceea ce nu ştie nimeni, cu excepţia familiei, fireşte, fiindcă, la dorinţa ei expresă, am avut grijă să păstrez o discreţie absolută, şi apropo, de aceea, Achim, tocmai de aceea n-am dat, de atâta timp, niciun semn, e că Mica, biata Mica, a fost, timp de patru ani, imobilizată la pat. Ultimii ei ani de viaţă. Boala îi luase picioarele. Eu am fost cel care a îngrijit-o. I-aş fi putut pune o infirmieră, fireşte, dar, în afara mea, nu accepta pe nimeni lângă ea. Din demnitate. Nu accepta ca un ochi de străin să vadă ce făcuse boala din ea. N-ar fi consimţit niciodată la aşa ceva... Iar la ţară, la Câmpina, ei bine, la ţară nu aveam nicidecum facilităţile domestice de aici. Pentru mine, care am învăţat să mă mulţumesc cu foarte puţin, sunt mai mult decât suficiente. Şi, slavă Domnului, sunt sănătos. Pe atunci, însă, veceul era în curte, şi, fireşte, Mica nu putea să ajungă până acolo. Atunci am încropit unul. Am desfundat un scaun, sub care ţineam o găleată cu apă, pe care aveam grijă să o primenesc mereu..."
"Vai! Vai de mine!", exclamă atunci doamna Ioachim. "Dar cum se poate aşa ceva? Cum se poate una ca asta? E de neînchipuit! De ce n-aţi adus-o în Bucureşti?!" "A fost numai dorinţa ei. Refuza cu obstinaţie să stea în Bucureşti. Îi era frică că moartea o va prinde aici. În Bucureşti am stat mereu numai câteva zile, după fiecare operaţie, atât cât să se întremeze, să se pună puţin pe picioare. Şi nu voia să fie o povară pentru nimeni, nici măcar pentru fiica noastră. Îşi dorea să moară la Câmpina. De acolo era. De acolo suntem amândoi. I-am respectat dorinţa. Ştia că nu mai are mult. În acelaşi timp, fireşte, îşi dorea cu înfrigurare să trăiască. Mica n-a renunţat nicio clipă. A luptat şi a sperat mereu, până la sfârşit... O, nici nu va închipuiţi ce forţă colosală e dragostea de viaţă! E sădită, ca un foc nestins, în fiecare dintre noi. Nu există putere mai mare, năzuinţă mai acerbă, instinct mai covârşitor! Nouă, celor sănătoşi, ni se pare că ştim, că înţelegem. De fapt nu ştim nimic. Ni se pare doar. Intuim numai, asta în cel mai bun caz. Ca să înţelegi cu adevărat, trebuie să trăieşti. Experienţa nemijlocită. Nici eu n-am ştiut până la ea, până la Mica. Mi se părea, doar, că ştiu. O, nu vreau să spun, prin asta, că a fost o povară pentru mine. Nici pe departe!" Şi domnul Guber întoarse iar capul, şi, preţ de câteva clipe, se lasă tăcere. Apoi urmă: "Uneori Mica avea insomnii. La început cauzate, fireşte, de inactivitate, de faptul că era ţintuită la pat, apoi, spre sfârşit, din cauza durerii. Cum, de multe ori, nu putea dormi noaptea, se întâmpla să doarmă toată ziua. Zăcea în pat, aşa, într-un fel de somnolenţă letargică. Obişnuiam să mă apropii încetişor de patul ei ca să văd dacă mai trăieşte, dacă respiră... Ei, da, ajunsesem să fac asta. Câteodată se trezea brusc şi mă striga. Când se simţea mai bine, îmi cerea vreo carte şi citea. Pentru că, trebuie să vă spun, de la un timp morfina nu mai făcea faţă. Spre sfârşit, în ultimele luni, am trecut pe fentonil, un calmant mai puternic. Îl mai folosisem şi înainte, dar în doze minime şi numai dacă era nevoie. De mine depindea. Închipuiţi-vă! Eu trebuia să apreciez durerea ei. Astăzi lucrul acesta mi se pare hilar, dacă nu grotesc, aproape morbid. Cum să apreciezi, şi încă la adevărata ei intensitate, durerea altuia, cea pe care tu nu o simţi? Dar important e altceva. Important e că, în momentele ei grele, în clipele ei de cumpănă, Mica mă implora să mă rog pentru ea. Îngenuncheam la marginea patului ei şi mă rugam. Am făcut asta de zeci, de sute de ori. Ne rugam împreună. Iar ea, Mica, ştia pe dinafară rugăciunile pe care eu de-abia atunci le descifram, şi în eficacitatea cărora, de altminteri, nu prea credeam. O făceam pentru ea. Şi, într-adevăr, în scurt timp, ca prin minune, chipul i se însenina deodată, ochii i se luminau, de parcă viaţa din ea, care hălăduise o vreme prin tenebre, revenea brusc la lumină. Şi, de fiecare dată, Mica îmi strângea mâna cu degetele ei subţiri şi fierbinţi şi-mi mulţumea. Şi spera mereu, o, spera în continuare... Ca nu cumva să mă vadă, mă duceam şi plângeam în camera mea. Ştiam că totul e pierdut. Cu toate acestea, Achim, ei bine, cu toate acestea, îmi vedeam, mai departe, de scrisul meu. Scriam, zilnic, în camera mea, cel puţin două ore. Ea ştia că lucrez şi nu mă împiedica, ba chiar se bucura. Era, cred, pentru ea, semnul normalităţii, dovada că lucrurile, dacă nu mergeau prea bine, nu mergeau nici spre rău. De multe ori îmi cerea să-i citesc ceea ce tocmai scrisesem, şi, aproape mereu îmi făcea câte-o observaţie. Mica nu se pricepea (o, nici pe departe!), dar, fireşte, le acceptam, pe toate, fără să cârtesc. Dar, de obicei, avea dreptate. Căci... cum să spun? Fără să fie o pricepută, într-un fel uimitor, boala părea că o înţelepţise. Mica era capabilă de profunzimi, de intuiţii şi viziuni, de o anumită pătrundere a lucrurilor pe care numai suferinţa şi apropierea morţii le pot aduce. Nu scriam lucruri rele, nelalocul lor, dar, şi asta am realizat-o mai târziu, erau simple futilităţi, frivolităţi, adică, în ultimă instanţă, lucruri inutile sau cvasi-inutile. Şi, de multe ori, ei bine, de multe ori am simţit că evita să-mi ceară ajutorul, ca să nu mă deranjeze din lucrul meu. Deşi, poate, biata de ea, ar fi avut nevoie. Aşa era Mica. Un suflet altruist, generos, cea mai mărinimoasă fiinţă pe care am cunoscut-o..."
"Bine, bine, dar nu înţeleg unde vrei să ajungi!", exclamă atunci domnul Ioachim. "La ce bun această confesiune, toată această spovadă, toată această patetică mărturisire, care, în fond şi în definitiv, ţine strict de intimitatea dumitale? Ce intenţionezi? Nu înţeleg ce urmăreşti! Dacă..." "Îndată, Achim, îndată! Încă puţin şi vei înţelege. Nu intenţionez nimic." Şi, stânjenit poate de intervenţia acestuia, domnul Guber se reculese iar, o vreme, cu ochii în pământ. Apoi urmă: "Spre sfârşit, mai exact în ultimul an al vieţii ei, Mica a început să devină foarte insistentă cu un lucru. Mă mai rugase asta şi înainte, fireşte, dar parcă niciodată atât de stăruitor. Acela de a mă duce la biserica din sat şi de a mă ruga pentru ea acolo. Duminicile, mai ales, rugăminţile ei febrile se înteţeau, dar şi în alte zile.
- Du-te! Du-te! mă implora ea, duminică dimineaţa, după ce o primeneam şi-i aduceam mâncarea la pat. Nu, nu mai am nevoie de nimic. Dacă vrei să mă ajuţi, ăsta e cel mai mare ajutor pe care mi-l poţi da. Şi-mi punea în mână acatistul şi pomelnicul, pe care, grijulie, le pregătea totdeauna dinainte, de cu seară.

Închipuiţi-vă! S-o refuz, ar fi fost cu neputinţă. Dacă încercam asta (şi am făcut-o), Mica se punea pe plâns. Şi plângea aşa cum numai ea ştia să plângă: în hohote dezlănţuite, deznădăjduite. Era de neoprit. Cu nimic nu puteam s-o potolesc.

Dar nu mă duceam. În bisericuţa din sat, de altminteri, nu călcasem decât o singură dată, cu vreo doisprezece ani în urmă, la început, atunci când de-abia ne mutaserăm la ţară, şi asta mai mult din curiozitate, pentru pictura interioară. De altfel, pictura era cât se poate de naivă. Îmi luam o pătură ori vreo cuvertură cu mine, vreo carte, şi mă prefăceam că ies pe poartă. O trânteam totdeauna tare, ca ea să mă audă din patul în care agoniza. Şi îndesam, foarte iritat, pomelnicele ei prin buzunare. Apoi, pe ocolite, ajungeam în mica livadă din spatele casei noastre, acolo unde, ascuns după o tufă de măceş, în aşa fel încât ea n-ar fi putut să mă vadă chiar dacă s-ar fi ridicat în picioare (ceea ce, în starea ei, era aproape imposibil), îmi întindeam cuvertura jos, pe iarbă, şi citeam. Reveneam acasă în acelaşi fel. Tot pe ocolite, tot trântind poarta, şi prefăcându-mă totdeauna cât se poate de binedispus, atunci când ştiam că slujba trebuia să se fi sfârşit. Dacă se nimerea vreme urâtă, mă adăposteam sub un şopron, ori cutreieram prin împrejurimi, pe toate dealurile, pe toate coclaurile...

Dar m-a prins! Dumnezeu ştie cum, dar m-a prins! Dar nu. De fapt ştiu exact cum s-a întâmplat. Se nimerise, o dată, o zi de sărbătoare, nu mai ştiu care, iar eu n-am ştiut nimic. Când m-am întors, m-a întrebat despre ce a fost predica. Despre ce a vorbit preotul. Fiindcă făcea asta. Ca toţi imobilizaţii, ca toţi ţintuiţii la pat, îmi cerea mereu tot felul de amănunte despre lumea de afară. Am început să-i turui verzi şi uscate...
- Minţi! am auzit-o deodată. N-ai fost! Şi, în acelaşi timp, a izbucnit în hohotele ei deznădăjduite. Era arma ei. Cel puţin la sfârşit. De ea se folosea că să-şi impună voinţa. Arma tuturor bolnavilor. Boala o schimbase îngrozitor...

Am început să urlu:
- Am fost! Îţi jur că am fost! Pe Dumnezeul meu că am fost!...
- Nu mai juraaa! Nu te mai juraaa! Măcar nu mai jura pe cele sfinte! Şi de-abia atunci se dezlănţuia cu adevărat, încât nu mai ştiam cum s-o potolesc.
- Dar am fost, Mica! Îţi jur că am fost! Uite, dacă vrei, poţi să întrebi şi pe...
- Nu mai minţiii! Nu mai minţi că un bădăran! Ca un sperjur! Măcar acum, în ultimul ceas, nu mai minţi! Toată viaţa ai minţit! Pentru că, trebuie să vă spun, tu nu ştii, Achim, timp de douăzeci şi patru de ani, cât am locuit în Bucureşti, adică mai toată tinereţea mea, a noastră, toţi anii frumoşi, am avut o amantă. Am fost chiar la un pas să divorţez. Până la urmă nu s-a întâmplat, dar ea, Mica, tot a aflat. Nu poţi minţi, nu te poţi preface, nu te poţi ascunde mereu, la nesfârşit...

De atunci a trebuit să fiu foarte precaut. Ajunsesem chiar să-mi notez pericopa evanghelică din calendar şi să iau Sfânta Scriptură cu mine, pe coclauri, ca să ştiu ce să turui acasă. Cum prin buzunare se strânseseră prea multe acatiste şi pomelnice, un teanc întreg de foi ferfeniţite, ca nu cumva, din prostie sau din neglijenţă, să mă divulg, le-am dat foc în spatele casei. Ei, da, am făcut asta. Pe toate, pe fiecare în parte, era trecut, cu litere tremurătoare: «Mica... Mica... Mica...». Ca să fiu persuasiv, cât mai convingător, inventam mereu tot felul de povestioare, tot felul de amănunte, mai mult sau mai puţin picante, petrecute în biserică, acolo unde eu nu călcasem de ani întregi. Ba că o babă a făcut nu ştiu ce, ba că cineva a întrebat de ea, ba că, după predică, părintele a anunţat nu ştiu ce minunăţie, toate nişte gogomănii, nişte minciuni sfruntate, de care abia mai târziu, după moartea ei, m-am căit cu adevărat. Şi mă căiesc încă. Viaţa, Achim, o ştiu acum, e minune şi taină dumnezeiască, un miracol prea mare ca ea în ea să încapă, dacă avem puţină înţelepciune, măcar un strop de minte, fie şi un firicel de minciună...

Dar Micăi îi râdeau ochii. Când îi turnam gogoşile acelea, braşoavele acelea neruşinate, chipul i se lumina deodată, transfigurat de un fel de curent, de o putere ca un zvâcnet, un zvâcnet nou şi mereu reînnoit, venit nu din interior, căci trupul ei ruinat nu mai era capabil de aşa ceva, ci de undeva de dincolo de lume, de adevăr şi de înţelegere. Şi nu o dată, ei bine, nu o dată, Mica mi-a mulţumit cu ochii în lacrimi, şi chiar, de multe, de prea multe ori a dat să-mi sărute mâna. Mi-o trăgeam mereu, înspăimântat...

Cum a murit? Dacă vreţi, voi spune şi asta. Dar nu. Mai bine, nu. Voi păstra moartea ei numai pentru mine. Imaginea ei. Ultima privire, cea din urmă suflare. Le voi păstra de-a pururea pentru mine, în semn de perpetuă căinţă, de veşnică mustrare. Două conştiinţe, a mea şi a ei, sunt deja prea mult. O vom rememora, poate, le vom rememora pe amândouă, sfârşitul ei şi sfârşitul meu, trecerea mea şi trecerea ei, căci morţii, se spune, ştiu tot ce se întâmplă cu noi aici, în Valea Plângerii noastre, le vom rememora pe amândouă împreună, în lumea cealaltă, acolo unde toate lacătele, unde toate zăgazurile cad... Nu peste mult! O, nu peste mult! Acolo unde totul e la vedere, unde totul e lumină... Ar fi fost şi dorinţa ei. Mica era o pudică. Era cea mai pudică şi cea mai rezervată persoană pe care am cunoscut-o... Apoi, la două luni după sfârşitul ei, am început să frecventez, curent, biserica. Singur. Da, nu vă miraţi! A fost o chemare, un impuls tainic, interior, lăuntric. Şi nu doar atât. O, nu doar atât! L-am rugat stăruitor pe preotul din sat, un om cât se poate de modest, să-mi lase în îngrijire cimitirul. Oricum îmi petreceam mai toată ziua acolo, la mormântul Micăi. A acceptat. Ceva mai în urmă, am luat în îngrijire şi biserica. Bisericuţa aceea simplă, de ţară, pictată parcă de o mână de copil. N-am acceptat niciun fel de plată. Pentru Mica. Numai pentru Mica. Pentru noi amândoi... Apoi, după alte două luni, am distrus tot ce aveam la sertar. Tot! Toate manuscrisele mele. Tu ştii, Achim. N-am păstrat absolut nimic! Tot ce scrisesem timp de treizeci de ani, şi mai bine. Le-am aruncat, pagină cu pagină, în sobă, şi m-am eliberat. Căci asta am simţit: eliberare. A fost decizia mea. Numai a mea. Mica nu mi-a cerut niciodată aşa ceva. Şi nimeni altcineva. Am simţit că aşa se cuvine, că asta trebuie să fac. Că numai aşa mă pot elibera. Le-am dăruit flăcărilor, aşa cum, cu luni în urmă, dădusem foc, din lene, din silă, din dispreţ, disperatelor ei pomelnice, pateticilor ei acatiste: «Eu sunt Mica. Dacă vrei, Doamne. Sunt Mica. Mica... Mica... Mica. Voia Ta, Doamne. Eu sunt Mica. Roaba. Mica... Mica... Mica. Mica... Mica... Mica...». Apoi, la scurt timp, mi-am donat cărţile bibliotecii comunale. Pe toate. Am păstrat pentru mine numai câteva cărţi religioase...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer