Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Risipire şi înviere - Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim


Marian Rădulescu, pe marginea unui volum de Mihail Păunescu

01.05.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihail Păunescu
Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim
Editura Cartea Românească, 2018



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Risipire şi înviere
Gânduri pe marginea volumului de debut al lui Mihail Păunescu, Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim (Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 2018)

Se poate spune că Mihai Păunescu - teolog, artist plastic şi profesor de desen - a intrat cu dreptul în lumea literară românească. Cel dintâi volum al său, Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim, este captivant, se citeşte uşor şi i-a adus premiul pentru debut oferit de Editura Cartea Românească. Juriul prezidat de criticul Nicolae Manolescu va fi fost încântat de dimensiunea şi tonalităţile sale tragi-comice.

Încă de la primele pagini te întâmpină o atmosferă desprinsă parcă din Dimineaţa pierdută, romanul Gabrielei Adameşteanu devenit - la mijlocul anilor '80 - spectacol de referinţă al Teatrului Bulandra din Bucureşti, în regia Cătălinei Buzoianu, cu Tamara Buciuceanu în rolul menajerei Vica. Petra, menajera din cartea lui Păunescu, este la fel de tonică precum Vica. Dincolo de convingerile sale pragmatice, crede "cu sfinţenie" şi "până la sfârşitul zilelor" că nu există oameni răi, că răutatea este doar o mască - "doctorul îşi ia masca de doctor, profesorul de profesor, avocatul de avocat, şi tot aşa, încât, de cele mai multe ori, omul dispare cu desăvârşire în spatele ei". Omului îi revine, aşadar, rolul de a străbate - cu înţelegere şi răbdare - dincolo de aparenţe, de convenţii sociale. Iar acesta este un demers pe care numai o "minune dumnezeiască" îl face posibil, atunci când porţile sufletului "rămân larg deschise". Adevărata minune - ne aminteşte Petra, cu filozofia ei populară pe care autorul o înveşmântează adesea într-un limbaj excesiv de îngrijit, de preţios şi neverosimil, în raport cu datele culturale relativ modeste ale personajului - e "o sănătate bună" pe care, atunci când avem parte de ea, nu ştim să o preţuim. Sau prezenţa omului din imediata noastră apropiere, pe care nu ştim să o primim ca pe un dar.

Achim Ioachim este un dascăl cărturar în vârstă de aproape 50 de ani, soţul unei contabile (ce mai fusese căsătorită) pe care Petra o preferă dintre toate celelalte doamne (un fel de "molii" călinescene) pentru care lucrează. O anume criză existenţială, o tristeţe extremă ce vine din deznădejde, îl face pe Achim, om care "toată viaţa a strâns cărţi", să se izoleze dintr-o dată în propriul apartament, să întrerupă orice fel de comunicare cu soţia sa. După câteva luni de tăcere, pare să-şi revină atunci când aude la uşă glasurile unor cadre medicale chemate să-l scoată din auto-claustrare. Pe fondul acestei convalescenţe înşelătoare, soţia şi Petra organizează o masă îmbelşugată la care îl invită pe Guber, mai vârstnicul prieten al lui Ioachim de altă dată, de care îl legase cândva o mulţime de discuţii fascinante pe marginea unor cărţi. La sfârşitul lecturii însă, rămâi nu atât cu descrierea minuţioasă a capriciilor şi tabieturilor întâlnite în familiile unde, cu devotament, Petra face menajul, ci cu paginile ce redau reîntâlnirea lui Achim cu Guber.

Guber, un "evreu botezat", este un fost cărturar (chiar înalt funcţionar la o importantă bibliotecă din capitală) pe care l-a schimbat radical suferinţa. Mai exact, suferinţa soţiei sale, Mica, răpusă după agonia câtorva ani de boală grea. Felul în care îşi deschide sufletul aminteşte de ridicolul unor personaje dostoievskiene măcinate de regretele (târzii) faţă de "păcatele tinereţelor" şi faţă de propria ratare existenţială. Guber îşi regretă trecutul mincinos şi adulterin, hotărând să înceapă o nouă viaţă, pentru că "Nu poţi minţi, nu te poţi preface, nu te poţi ascunde mereu, la nesfârşit...". Ceea ce urmează este un climax revelator ce trimite spre posibila "coloană vertebrală" a cărţii: polemica iscată între cei doi foşti amici pe tema salvării prin credinţă. Deodată, cititorul se află faţă în faţă cu însăşi "adevărata cruce" a omului, care nu este crucea de piatră - o "cruce ca lumea" pe care doamna Ioachim o va dori pentru mormântul soţului ei, ci viaţa trăită în lumina crucii, aşa cum are să o descopere Guber. Pentru unul, suferinţa rămâne "urâciunea pustiirii", în vreme ce altul vede în ea prilejul suprem, unic, de izbăvire.

Mihai Păunescu surprinde, spre finalul cărţii sale, un alt mod de "ieşire din lume". Moartea de dinainte de moarte a lui Achim este fără sens şi "întru neant". Murirea faţă de lume a lui Guber, prin începutul unei existenţe ascetice la ţară, lipsite de forfota marilor oraşe, este o înviere plină de bucurie ce umple "neantul existenţial". Vestirea cea bună a lui Guber e calificată de Achim drept "o iluzie", "o păcăleală", "o cacealma", "o fantasmagorie", "o visare cu ochii deschişi". Acesta primeşte cu consternare, de la fostul său prieten, ideea "adevăratei salvări" - singura, cea oferită de credinţă - şi o consideră tributară numeroaselor "condiţionări şi circumstanţe", unei ţesături de nenumărate "conjuncturi favorabile", "un accident" fără nicio legătură cu "adevărul ultim şi imuabil". Este obişnuita diferenţă de atitudine faţă de ceea ce - mai mult sau mai puţin exact - numim "realitate". Dar, nota bene, ceea ce îl însufleţeşte pe Guber (un "copil bătrân", îi trânteşte în faţă Ioachim) nu ţine de o atât de răspândită "religiozitate lumească" (împărtăşită - cu rigurozitate şi "ca la carte" - de o serie de personaje feminine din roman), ci de întrezărirea (şi asumarea) conştiinţei ecleziale. Tot ceea ce nu putuse împlini cât timp îi trăia soţia, Guber avea să înceapă să trăiască după ce aceasta, măcinată de boală, îşi dădu obştescul sfârşit: rânduiala bunei vieţuiri creştineşti printr-o viaţă simplă, aproape de natură. O viaţă pe care - cu însufleţirea unui apostol şi cu totul altfel decât "filozofia" Petrei, rezumată la o serie de laitmotive gen: "Aşa a fost să fie!", "Nu depinde de noi. Tot ce putem face, aici pe pământ, e să încercăm să trăim omeneşte. Cât mai omeneşte posibil." ş.a.m.d. - Guber o socoteşte acum "minune şi taină dumnezeiască, un miracol prea mare ca ea în ea să încapă, dacă avem puţină înţelepciune, măcar un strop de minte, fie şi un firicel de minciună".

Într-un fel, devenirea lui Guber întru fiinţă este şi cronica unei (anevoioase, deloc facile) îmbisericiri. Ultimele luni din viaţa întru risipire a lui Achim Ioachim se suprapun cu primele luni din viaţa întru înviere a lui Guber. Prin experienţa transfigurării metanoice, el devine un om al Bisericii, nicidecum un "bisericos", şi - în câteva puncte - schimbarea sa aminteşte de "făptura nouă" a lui Raskolnikov, din Crimă şi pedeapsă. Cartea lui Mihai Păunescu se termină şi ea, asemenea romanului dostoievskian, abia după ce oferă cititorului şi această perspectivă regeneratoare, restauratoare, a izbăvirii prin iubirea despre care - în Întîia Epistolă către Corinteni - Apostolul Pavel spune că "îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de dreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte"...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer