A încerca să rămâi om / O restituire aşteptată - Mircea Săucan, geometrii poetice

Citiţi un fragment din această carte.


Îi mulţumesc lui Marian Sorin Rădulescu pentru invitaţia de a scrie câteva rânduri despre albumul Mircea Săucan pentru că îmi dă ocazia să leg cu anul 2003, când am lansat Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan (descarcă versiunea electronică publicată de LiterNet aici). A mai trecut timpul şi acum îl văd mult mai clar pe Săucan şi lucrurile pe care mi le-a spus. Mi-a devenit limpede - după ce a murit, mai ales - că această carte nu e o carte de mărturii, cum am citit undeva, ci un testament, dar şi un fel de pod care l-a ajutat să plece mai împăcat. (Sănătatea i s-a înrăutăţit imediat ce a văzut exemplarul-semnal şi a murit cu o zi înaintea lansării.). Mi-a devenit şi mai limpede ce spunea despre încercarea de a rămâne om atunci când te confrunţi cu experienţe ostile sau înşelătoare. Săucan avea o intuiţie de speriat. De pildă, spunea despre prieteni de-ai mei (pe care nu-i cunoştea nici măcar din vorbele mele) lucruri de o acuitate extraordinară. Al şaselea (sau al şaptelea!) simţ funcţiona la el perfect, încât cred că avea capacitatea de a vedea cauzalităţile în mod abstract. M-am gândit de multe ori la cuvintele lui: "Când se schimbă momentul istoriei apar pe scenă, pe turnantele astea geografice, cam aceleaşi personaje." Am întâlnit şi eu astfel de personaje. Unele dintre acestea sunt marii învârtiţi, şmecherii unşi cu toate alifiile şi care, indiferent de talent, reuşesc să se descurce cultivându-i numai pe cei de care au nevoie şi colorându-şi perii (în mod foarte convingător) în funcţie de anturaj (pot chiar să pozeze în victime ale sistemului). În timp ce alţii refuză compromisurile cu riscul de a se autoexclude, de a fi marginalizaţi, îi ţin la distanţă (uneori printr-o politeţe exagerată) pe cei care nu le seamănă şi îşi asumă puritatea până la capăt.

E una din regulile nescrise ale vieţii - cine refuză jocul suportă consecinţele. Chiar Săucan spunea: "Cine nu iubeşte nu poate fi jertfă". O spun toate filmele lui. Oricât de dureros a fost să-şi vadă filmele ciopârţite, cred că şi-a asumat destinul, şi-a asumat că va fi un cineast ale cărui filme nu sunt arătate, care nu e considerat valoros de marea masă a cinefililor ori a confraţilor, deşi are un contingent de fani extrem de devotaţi. (Când mă apucasem de carte, o doamnă critic de film, foarte populară la noi, m-a întrebat de ce scriu despre Săucan, doar a făcut filme proaste. Pe acelaşi considerent îi şi erau ciopârţite filmele, asta ca să înţelegem cât de perfid era sistemul). E surprinzător că până azi Săucan a rămas aparte, deoparte. Filmele lui nu sunt digitalizate şi scoase pe DVD-uri laolaltă cu alte filme româneşti şi, în general, a rămas un cineast (şi un scriitor) de nişă, specios, chiar dacă Cinemateca Română mai organizează proiecţii cu filmele lui. Personal, cred că ăsta a fost preţul pe care l-a plătit pentru a rămâne om, incluzând aici şi a rămâne artist. Apropo de intuiţiile şi de capacitatea de a vedea viaţa în mod abstract şi de a percepe mişcările ei repetitive, citez din ce spunea în Fantasme şi adevăruri: "Dom'le, e pericol. Pericol mare. Se adună cetele ca nişte viespi. Le auzim cum murmură. Se-adună, se-adună, şi nu e numai antisemitismul. Sunt tot felul de răutăţi. Mare prostie omenească şi mari interese în joc. M-am gândit: Nu fi convenţional, Săucane! Fii foarte atent să rămâi ce ai fost în toată viaţa ta, cu toate riscurile!". Permanenta moarte şi permanenta înviere, despre care tot el vorbea, e lupta constantă pentru a rămâne de o anume integritate în tot ceea ce faci, nu doar în artă.

Marian Sorin Rădulescu mi-a spus de multe ori că mă invidiază că l-am cunoscut pe Mircea Săucan. El e un critic de film foarte serios, un mare cinefil şi un mare fan Săucan. Ştie Fantasme şi adevăruri pe de rost, lucru care se vede din acest album. Necunoscându-l în mod direct pe Săucan, Marian îl ştie foarte bine şi îl contextualizează foarte bine din punct de vedere uman şi artistic. Personal, eu nu l-aş asocia pe Mircea Săucan cu Dan Piţa şi Mircea Veroiu sau cu Andrei Tarkovski. Săucan mi se pare inclasabil, mai ales dacă iei în calcul toate filmele lui. În consecinţă, nu mi se pare îngrijorător că n-a făcut emuli aşa cum a făcut Lucian Pintilie. Nici n-avea cum, era mult mai natural ca cineaştii care au eclozat după eliberarea de comunism şi de cenzură să se revendice de la cinemaul extrovertit şi vocal al lui Pintilie. Mi-a plăcut fraza aceasta a lui Marian Sorin Rădulescu: "Polifoniile sale poetice te pot ajuta să înţelegi, într-un mod nou, ceea ce este vechi în tine". Mi se pare una din dovezile că îl citeşte pe Săucan printre rânduri şi că poate descoperi în opera lui eteroclită polifoniile care o armonizează, pentru că este o operă-aisberg. Ceea ce e vizibil, ceea ce a rămas, ceea ce a putut fi exprimat e o mică parte din ceea ce ar fi putut exista dacă n-ar fi fost cenzura comunistă. Dar, recitind recent Fantasme şi adevăruri, mi-a atras atenţia o frază în care Săucan spunea că are sentimentul că ar fi rămas un outsider şi dacă n-ar fi existat comunismul. Asta e o temă de gândire.

E interesant Epilogul acestui album, unde e amintită ancheta revistei Cinema din 1971, la care Iulian Mihu, Lucian Pintilie, Sergiu Nicolaescu, Liviu Ciulei şi Mircea Săucan au fost întrebaţi cum întâmpină deceniul al 8-lea. Iată ce au răspuns: "Şi aici ca pretutindeni, criteriul reciprocităţii; cum mă întâmpină el pe mine, aşa îl întâmpin şi eu pe el." (Liviu Ciulei), "Eu să îmbătrânesc cât mai lent şi cinematografia să se maturizeze cât mai repede." (Iulian Mihu), "Optimist." (Sergiu Nicolaescu), "N-am nimic de spus." (Lucian Pintilie), "Mă gândesc mai degrabă: ce are de gând să facă cu mine deceniul 8?" (Mircea Săucan). Cât de tipice sunt răspunsurile pentru cele cinci personalităţi artistice şi cât de interesant ce s-a întâmplat într-adevăr în deceniul opt şi după! Marian Sorin Rădulescu schiţează o continuare peste ani în subsolul paginii: "Liviu Ciulei n-a mai făcut niciun film după Pădurea spînzuraţilor (1964), Iulian Mihu a mai regizat (în mod onorabil, pentru că, altfel, a tot filmat comedioare, vodeviluri, parodii, pseudo-drame) doar Felix şi Otilia (1972) şi Lumina palidă a durerii (1980), optimistul Sergiu Nicolaescu a filmat fără oprire. Lucian Pintilie, după scandalul pricinuit de Reconstituirea, n-a prea mai avut ocazia să spună nimic în cinematografia românească de până în 1989", în vreme ce Săucan a făcut Suta de lei şi atât, iar în 1987 i s-a dat de înţeles că, dacă tot i se dă voie să plece în Israel, ar face bine să nu se mai întoarcă. Iar Săucan a plecat şi nu s-a mai întors. Astea fiind zise, ar fi stupid şi superfluu să spun că acest frumos album e necesar, dar o voi face, adăugând că e un instrument foarte util şi pentru cei care nu au descoperit încă filmele lui Mircea Săucan, dar şi pentru cei care le cunosc.

În ultimă instanţă, cred că marea provocare a lui Mircea Săucan nu a fost cenzura, sabia care îi stătea deasupra capului la filmări sau la masa de montaj sau la proiecţiile de la Casa Scânteii. Marea provocare a fost ca, luptând pentru filmele şi cărţile lui, să-şi păstreze demnitatea ca om, chiar cu riscul de a nu fi proiectat, de a nu fi publicat, de a nu putea lucra, de a nu fi în mod complet ceea ce îşi dorea să fie. De aceea, această operă-aisberg a lui mi se pare opera unui învingător, la fel cum şi viaţa lui a fost. "Orice respiraţie a unui pom, a unei crengi, a unui om este o aventură esenţială. Ultima respiraţie a unui bătrân e creativă. Chiar moartea lui este creativă", spunea în Fantasme şi adevăruri, şi acum sunt sigură că se gândea la cartea pe care o scriam. Ca să-l parafrazez pe Marian Sorin Rădulescu, acest album ne poate ajuta să înţelegem, într-un mod nou, lucruri care sunt vechi în noi şi care ţin de o anumită ordine interioară. Iar în zona asta n-ar strica nişte emuli.


În prima parte a anilor '90, Mircea Săucan se reintegra peisajului cinematografic românesc (după o absenţă destul de scurtă, în fapt, căci s-a scris elogios despre el până la graniţa posibilului, adică până la damnatio memoriae survenită în momentul emigrării din 1987), graţie mai ales abnegaţiei Arhivei Naţionale de Filme şi a directorului ei, Savel Stiopul, care a organizat la Cinemateca din strada Eforie relansări ale filmelor lui Săucan şi premiere naţionale pentru peliculele sale inedite. Centenarul cinematografiei mondiale (1996) şi al celei româneşti (1997) i-au dat autorului Anotimpurilor ocazia să iniţieze un lung ciclu tematic intitulat "Un nou val martirizat" (în care s-a inclus, fireşte, şi pe sine), unde la loc esenţial a fost aşezat, cum se cuvenea, Mircea Săucan. Abil, Stiopul doar a întredeschis cutia Pandorei, întrucât unul dintre responsabilii martiriului (recte Sergiu Nicolaescu) era încă la putere, deşi în pierdere de viteză. Latura de revanşă şi de (auto)victimizare a rămas în seama altora, pe fundalul anticomunismului care era în mare trend.

Acestui învolburat peisaj nouăzecist îi răspunde coerent volumul monografic al lui Marian Sorin Rădulescu, care poartă marca timpului în care criticul timişorean a intrat sub raza vrajbei operei lui Mircea Săucan prin intermediul televizorului (repudiat apoi, ca un mesager de amor devenit intrus în relaţie). Din unghiul fenomenologiei receptării cinefile, volumul este elocvent pentru fixarea exegetului în acest canon, oficializat de însuşi Săucan prin generosul volum al Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri. Pasul de la filme-cult (Meandre, 100 de lei) la cultul regizorului îşi are dialectica sa - ce trece prin lectura amintitei cărţi, intens citată în monografie - în parte ocultată de autor, care surprinde prin stoicismul cu care a aşteptat până în anul 2017 să vadă Ţărmul n-are sfîrşit, placa turnantă a creaţiei săucaniene. Pe acest traseu, momentele apariţiilor volumelor Pseudokinematikos 1. Fals tratat de cinema românesc (2010), Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (2012) şi Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme (2016) sunt importante, în măsura în care Marian Sorin Rădulescu reia în prezentul opus o parte din consideraţiile fragmentare (adjectiv care nu îl deserveşte!) de acolo.

Afectiv vorbind, şi eu sunt legat de Mircea Săucan, cel din ultimul deceniu al mileniului trecut, atât prin întâlnirea cu el la Cinemateca Română, cât şi ulterior (când am devenit redactor la Arhiva Naţională de Filme) prin pregătirea retrospectivei sale exhaustive de la Trieste din anul 2001 (cu un preambul în anul 2000, când s-au prezentat, în ciclul tematic "Onde del Mar Nero", filmele Reportaj de pe Marea Neagră şi Ţărmul n-are sfîrşit). Dincolo de efortul redactorului (conjugat cu deschiderea manifestată de către directorul ANF, Bujor T. Rîpeanu), meritul esenţial este al filmologului italian Sergio Germani, care a adus creaţia lui Săucan într-un prestigios context european, după redescoperirile totuşi pasagere din 1990 (Italia, Franţa) şi după desele proiecţii frăţeşti de la Ierusalim şi Tel Aviv. Prezenţa crepusculară a marelui regizor, pe ţărmul Adriaticii, a fost una discretă, ca a unui înţelept solomonic a cărui simplă apariţie e o lecţie de viaţă. Vedeta mediatică a acelei ediţii din ianuarie 2001 a fost expansivul Mircea Daneliuc (inseparabil de regretatul Marin Mincu), chiar şi pentru un rafinat ca Germani comprehensiunea faţă de cinematograful realist românesc fiind mai mare (confirmare pe care o va primi în decursul aceluiaşi an, prin convingătorul debut al lui Cristi Puiu cu Marfa şi banii).

Acest trend îl relevă şi Marian Sorin Rădulescu, văzându-l concretizat atât în absenţa urmaşilor (totuşi aş menţiona Unde la soare e frig, 1991, de Bogdan Dumitrescu, epigonic mai ales ţinând cont de ulterioara carieră descendentă a cineastului, covârşit de povara supranumelui adoptat pe parcurs: Dreyer), cât şi într-o mefienţă a criticii, fapt care intră adânc pe teritoriul parti-pris-ului. Exegeţii (chiar şi cei de la oficioasele vremii!) au tratat, de-a lungul timpului, cu seriozitate filmele de lungmetraj ale lui Săucan (fără excepţie în cazul Meandrelor, cu câteva derapaje răzleţe la 100 de lei, pentru că acolo şi filmul juca pe muchie de cuţit; dosarele de presă ale celor două pelicule însumează peste 30 de cronici, inclusiv în presa regională). Este şi explicabil, pentru că noutăţile formale (în fieful cinematografului naţional) le dădeau cronicarilor o "pâine de mâncat", prin comparaţie cu platitudinea lipiei furnizate de subiectele din actualitatea socialistă. De pildă, chiar şi "temutul" critic de la Scânteia, D. Costin, a achiesat la îndrăznelile de limbaj, orientându-şi critica pe tărâm social.

Cu inteligenţă, Marian Sorin Rădulescu a ales pentru acest volum o formulă de "opere alese", care-l fereşte de balastul analizei mai aplicate a creaţiilor lui Săucan din perioada proletcultismului, însă filmografia anexată ar fi trebuit să cuprindă toate scurtmetrajele lui realizate după 1974 (argumentul că unele sunt "doar semnate de el" e şubred), mai ales că Tutunul sau sănătatea, alegeţi! (16 mm) a fost prezentat la Trieste cu acordul implicit al regizorului. Dorind să "sculpteze în timp" (ca să reiterăm un paralelism pe care îl face cu Tarkovski) o statuie a lui Săucan, pentru un templu în care prezenţa vestalei se face simţită, autorul bănăţean se plasează precaut în umbra mitică a zeului, iar ca atare preluarea ad-litteram a spuselor lui legendare e aproape un fatum. Cel mai elocvent caz este "arderea negativului" filmului 100 de lei. Asumându-mi riscul de fi ostracizat ca negaţionist, ţin să formulez un truism: un film nu poate avea două negative, aşa că negativul filmului 100 de lei este cel al versiunii oficiale (cea de difuzare), existent în patrimoniul ANF. Ceea ce a căzut de la remontarea "director's cut"-ului lui Săucan a fost dat la casare, pentru că aceste "resturi" nu se păstrau la niciun film (iar dacă a existat un ordin al Elenei Ceauşescu, acela nu era ideologic, ci legat de recuperarea argintului din pelicule).

Despre difuzare: 100 de lei a rulat pe ecranele Capitalei două luni, întru totul rezonabil pentru un "film de artă" (concept pus benefic în discuţia intelectualităţii din cinematografie încă din 1967); Meandre doar o lună, dar programările ultracentrale din primele două săptămâni au fost, poate, suficiente pentru publicul cu gusturi alese (sau pur şi simplu snob); Ţărmul n-are sfîrşit n-a fost deloc difuzat în vremea realizării lui, dar paradoxal aceasta a creat o aură lui Săucan, fiindcă nu ştiu câţi dintre spectatori ar fi digerat filosovietismul peliculei (nesemnificativ pentru comentatorii străini ai filmului). Cu eleganţă, Marian Sorin Rădulescu trece cu vederea forţarea mâinii producătorului prin schimbarea sensului unui scenariu şi ducerea lui pe un teritoriu minat, care a obligat forurile să scoată o copie-standard, întrucât tovărăşia cu "big brother"-ul sovietic se mai răcise, dar vecinătatea nu.

Vădit lucru, scriitura şi persoana autorului emană o deplină civilitate, cu judecăţi necontondente şi strategii pe măsură. Una dintre ele este de a alătura figurii lui Mircea Săucan pe cea a lui Lucian Pintilie, ca un contrapunct la tema principală. Dacă artistic paralelismul este viabil, uman el devine echivoc, pentru că nu pot fi puşi pe acelaşi plan Săucan (fără niciun sprijin, nici măcar cel al consângenilor săi) şi Pintilie (cu destule susţineri în rândul puternicilor vremurilor, ba chiar trecând el însuşi la butoane după 1990). Dar asta ţine poate de structura muzicală a lui Marian Sorin Rădulescu, impresionant meloman, iar paginile despre coloanele sonore ale lui Săucan sunt printre cele mai rezistente, anticipând poate preocupări de gen mai sistematice. Din partea unui absolvent de Filologie, ar fi fost de aşteptat o abordare mai in extenso a literaturii lui Mircea Săucan, a cărei primă bornă este Camera copiilor (1969), în care se regăsesc numeroase motive din creaţia sa cinematografică, inclusiv legate de personajele lui Dan Nuţu, în care criticul de azi vede rebelul standard antisistem, pe când odinioară cronicara de la Steagul Roşu Ilfov, Magda Jianu, descoperea în el "cavalerul juvenil şi imprevizibil al filmului nostru, cu privirile lui intense, cu nonconformismul lui real, cu sila de minciună care-l caracterizează pe tot traiectul filmografiei sale" (în arc peste timp, divergenţă sau convergenţă? Ori neimplicarea socială, postulată de Dan Nuţu la cineclubul de la Cinemateca Română, în noiembrie 2018, este răspunsul?). Afirmarea literară a lui Mircea Săucan a coincis cu avântul mişcării onirice, căruia îi este tributar în parte dar care, altminteri, l-a plasat în unghi închis, întrucât Săucan nu avea suportul Luceafărului, după cum, continuând paralelismul, nu l-a avut ulterior nici pe al Europei Libere. Volumele sale următoare apar mult mai târziu fie în Israel, fie la minuscula editură bucureşteană "Ara", abia apoi fiind reunite, postum, de către Institutul Cultural Român în antologia Colivia caută pasărea (2007).

Prin prezentul volum scris în anul propriului jubileu, Marian Sorin Rădulescu începe să-şi edifice o operă, mai ales că el apare la scurt timp după monografia intitulată Mircea Veroiu, poezia unei lumi tragice (Ed. Noi Media Print, 2018). Dacă acolo titulatura de album se justifica atât prin partea ilustrativă impecabilă, cât şi prin potpuriul de citări critice (cu migală puse în pagină), aici exegetul devine mai personal şi, implicit, mai vulnerabil. Anumite laitmotive insistent reiterate pot deranja, dar ele pot fi privite în spiritul "allez-retour"-urilor din opera şi din viaţa lui Săucan. Şi tot în siajul-lipsă al aceleiaşi efigii, mă îndoiesc că mai tinerele generaţii vor prelua ştafeta entuziasmului faţă de opera săucaniană, apostat atât al comunismului în versiune românească (aşadar, persona non grata 1965-1989), cât şi al marxismului (deci nefrecventabil pentru stânga uploaded, cu portdrapel Filmul tranziţiei, Ed. Tact, 2017).

Cinefil de lux, Marian Sorin Rădulescu îşi permite să vadă filme pe alese, la crème de la crème, spre deosebire de mulţi dintre noi, ceilalţi săucanieni, care trebuie să mergem şi pe la proiecţiile din malluri spre a ne îndeplini obligaţiile de cronicari, poate nu cu consecinţa spălării creierelor, dar sigur cu repercusiunea curăţării chimice a organismelor, prin popcorn şi cola. Ar fi interesant ca un viitor volum al său să fie dedicat unui cineast de care să ia o mai mare distanţare şi pe lângă care să nu rişte soarta lui Icar, chiar dacă ar putea fi vorba de Soarele negru al lui Slavomir Popovici, de care îl apropie religiozitatea luminată.