Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cuvânt înainte la Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964


Miruna Runcan

17.04.2019
Editura Tracus Arte
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Miruna Runcan
Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.
Fluctuantul dezgheţ 1956-1964
Editura Tracus Arte, 2019



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Gândul unei cercetări de istorie critică având ca ţintă discursurile criticii teatrale a început să se închege cu câţiva ani în urmă, în vreme ce elaboram primele părţi din Critica de teatru. Încotro? La origini, probabil că el s-a născut cam din aceleaşi nelinişti şi frustrări profesionale ca şi lucrarea sus-amintită, pe măsură se înţelegeam că, în spaţiul românesc, condiţia criticii de teatru, dar şi statusul celor care o practică, a suferit o degradare progresivă în ultimele decenii: degradare, însă, în raport cu ce? Evident, răspunsul la această întrebare părea unul mai degrabă epidermic: în raport cu ceea ce trăisem / experimentasem înainte de 1989 în exerciţiul propriei profesii. Tocmai din cauză că această epidermică reacţie de răspuns mi se părea suspectă de o nostalgie pe care, de regulă, mi-o refuz, ideea unei abordări istorice şi critice mi-a apărut, în primă instanţă, drept o extravaganţă; ori, măcar, încărcată de o doză oarecare de ridicol: cui să-i pese de evoluţia discursurilor criticii de teatru (această cenuşăreasă veşnică atât în raport cu critica de artă, mai ales cea literară, cât şi în raport cu propriul ei mediu de existenţă, cel teatral)?

Cu toate astea, un vierme al curiozităţii nu-mi dădea pace şi, probabil în directa influenţă a formidabilei cărţi a lui Daniel Kahneman Gândire rapidă, gândire lentă, l-am lăsat să-şi lucreze coconul, încercând să aflu, fără un efort cu adevărat consecvent, dacă o asemenea privire istorică a interesat pe cineva, în lumea asta largă. Căutarea (trăiască internetul!) a dat rezultate la fel de nesemnificative precum îmi imaginasem. La urma urmelor, tema pare o nişă a unei nişe. În puzderiile de lucrări (cărţi şi articole) dedicate, de-a valma, teatrului - de la rafturile de istorie globalistă sau organizate pe areale geografice, shakespearologie, estetică, teoria a dramei, teorie performance, la cele, mult mai restrânse, de semiotică, semio-sociologie, teorie a receptării etc. - critica teatrală pare să nu se fi lăsat investigată de un efort coerent de cunoaştere. Ori să nu fi trezit vreun interes cuantificabil în lucrări de sine stătătoare, cel puţin în limbile a căror circulaţie mi-e mie familiară. Iar explicaţiile, în acest sens, sunt la îndemână: ea a fost mereu plasată într-un spaţiu de vamă, între două lumi artistice cu expresie din ce în ce mai vizibil distanţată - lumea literaturii şi lumea spectacolului. Această incomodă condiţie a produs în mentalităţi, peste tot în lume, o expediere a exerciţiului critic către buzunarul adânc, dar mereu reciclabil, ori chiar dispensabil, al jurnalismului cultural curent (de întâmpinare ori de promoţionare). Or, condamnată la o efemeritate pe care, cel mai adesea, breasla însăşi a criticilor şi-o asumă subconştient, critica de teatru trece cu greu, dacă trece vreodată, în categoria practicilor de gândire şi acţiune care să merite un studiu serios, care-ar presupune efort de durată şi referinţe complexe.

Cu toate astea, în anii scurşi de atunci a crescut şi convingerea mea cu privire la necesitatea şi eficienţa unui asemenea proiect: studiind critica de teatru a unei perioade anume, în cazul nostru una circumscrisă culturii române, dar şi unei duble omogenităţi - cea instituţională şi cea politică (dintre 1956 şi 1989), putem cartografia, măcar aproximativ, relaţiile de reciprocă comunicare dintre câmpul creaţiei şi cel spectatorial, intermediate de discursurile despre teatru. Ipoteza de lucru fiind că, asemeni unor decoruri în cadrul expoziţional al unor diorame, discursurile despre teatru încapsulează viaţa teatrală, măcar în datele ei esenţiale, de context şi de praxis. Desigur, în toată această ecuaţie politicul ar avea şi el propriul său rol, schimbând luminile şi dând volum întregii aventuri. E şi pricina pentru care, în versiunea sa iniţială, proiectul ar fi trebuit să fie pus în operă de o întreagă echipă, care să acopere toate aceste etaje: şi să fie deschis, ciclic, dezbaterilor publice care i-ar fi reunit pe critici şi artişti, pe membrii corpului academic şi, de ce nu?, pe cei ai administraţiei. N-a fost să fie aşa: cu toate eforturile grupului nostru de cercetare clujean, nici instituţiile ce finanţează proiecte culturale, nici, mai ales, cele care finanţează (?) proiecte de cercetare (la nivel naţional ori european) n-au înţeles de ce-ar fi nevoie de o asemenea complexă întreprindere. Iar succesivele lor refuzuri n-au făcut decât să confirme dezinteresul pe care deja îl prezumam, cu privire atât la teatru cât şi, mai ales, la critica dedicată lui.

Condamnată să rămână la stadiul de proiect personal, împărtăşit doar de un număr minuscul de susţinători şi eventuali doctoranzi, lucrarea de faţă îşi asumă, din start, riscurile inevitabile. În primul rând, cele legate de amestecul metodologic de care n-a putut să se dispenseze: în absenţa totală a unor abordări sociologice referitoare la publicurile de teatru în comunism, a unor cercetări prealabile suficient de solide cu privire la evoluţia politicilor culturale din comunism centrate pe teatru, ori chiar asupra evoluţiei esteticii teatrale, şi cum aceste paliere nu au putut fi delegate unor cercetători a căror muncă să se completeze reciproc, lucrarea a fost obligată să acopere, mai degrabă intuitiv, ori bazându-se pe informaţii generale, toate aceste câmpuri într-un singur efort şi într-un singur corpus. Oricâtă speranţă de obiectivitate ai investi, şi oricâtă disciplină, mi se pare greu de ocolit riscul ca, pornind dintr-un gest individual, designul cercetării să nu sufere de pe urma unei selecţii incomplete a informaţiilor, ori de pe urma unei viziuni de ansamblu (poate prea) univoce.

Totuşi, am decis că încercarea merită făcută. E, însă, aproape sigur că nu aş fi pornit la un drum într-atât de nebătătorit dacă n-aş fi fost provocată / încurajată de apariţia, în ultimii ani, a unor cărţi de teorie şi istorie critică dedicate literaturii române, care mi-au stimulat şi curajul, dar şi bucuria de a sincroniza câmpurile unor discipline ce împărtăşesc o proximitate de discurs atât de profundă, în fond, cu toate distanţele dintre ele. E vorba, în ordinea în care au intervenit ele în orizontul lecturilor mele, despre Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (2011) de Alex Goldiş, de Critica de export. Teorii, contexte, ideologii (2013) de Andrei Terian şi de Realitate şi nuanţă (2015) a multpreţuitului profesor Mircea Martin (carte care m-a obligat să mă întorc şi să recontextualizez seminalul său articol Despre estetismul socialist, din 2004). Le sunt recunoscătoare că nu m-au lăsat să cedez tristeţii şi blazării şi mi-au hrănit gândirea.

În fine, cartea, aşa cum arată ea azi, le datorează calde mulţumiri pentru nepreţuitul sprijin şi binevenitele sugestii criticului de teatru Iulia Popovici (cu ajutorul căreia au apărut deja, în ultimii ani, unele fragmente ale acestei cărţi în revista Observator cultural), colegului meu, profesorul Liviu Maliţa, ca şi Ralucăi Sas-Marinescu, nepreţuită colaboratoare şi sfetnic de încredere în toate aventurile didactice şi de cercetare din ultimii doisprezece ani.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer