Rezistenţa la Bucureşti (I)

A apărut o nouă carte despre Bucureşti pe care, bineînţeles, m-am apucat avid s-o citesc, încă n-am terminat-o, dar oricît de multe aş avea (ca întotdeauna!) de făcut, ori de cîte ori pot o deschid şi încerc să înaintez cu lectura. Cartea se intitulează Capitala imaginată. Evoluţia Bucureştiului în perioada formării şi consolidării statului naţional român (1830-1940), a apărut la editura Polirom şi este o traducere, adică nu fost scrisă de un român, ci de un cercetător, mai precis de o cercetătoare italiancă, Emanuela Constantini. Fapt, detaliu deloc anodin, pentru că nu nu pot să nu îmi aduc aminte că una dintre cele mai bune, în acelaşi timp cuprinzătoare şi profunde analize ale "fenomenului" Bucureşti a fost scrisă tot de un italian. Este vorba de Giuseppe Cinà, a cărui lucrare Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe a apărut în traducere română la editura Capitel, în 2010. Nu întîmplător, autoarea de acum ţine să îi aducă un binemeritat omagiu predecesorului ei, elogiindu-i lucrarea nu numai pentru "meritul de a oferi o sinteză interesantă asupra dezvoltării structurii şi aspectului Bucureştiului", ci şi pentru ideea de a "plasa oraşul în context internaţional".
 
Şi tocmai asta mă interesează cu deosebire acum, mai înainte de a intra propriu-zis în discutarea cărţii, care îşi propună să privească Bucureştiul ca o oglindă, sau ca un fel de machetă la scara, totuşi, 1 pe 1, a României, mai exact a construirii acesteia ca naţiune modernă: capitala, astfel spus, reflectînd naţiunea, în sens proiectiv-constructiv şi, mai cu seamă, performativ: Capitala e naţiunea.
 
Ceea ce mă interesează însă pentru moment este, aşa cum spuneam, considerarea Bucureştiului "în context internaţional". Şi asta nu în primul rînd printr-un gest violent, din afară, ci pentru că întotdeauna, sau de multă vreme, noi înşine, aici, am încercat să găsim motive de a ne mîndri cu Bucureştiul, sau de a nu ne jena cu el, într-un mod supracompensatoriu, comparîndu-l. Şi comparîndu-l mai ales cu Parisul, dar uitînd că dacă are un specific şi chiar un parfum al ei, Capitala noastră le-o datorează altei "comparaţii", de fapt unei translări, unei "traduceri" premergătoare, chiar prime, însă interesat uitate, refulate: dincolo de aceea, tot internă dar la fel de neplăcută, cu un sat, aceea, pre-occidentală, cu Istanbulul, sau, aşa cum spune autoarea italiană, cu "oraşele turceşti" sau otomane.
 
Dincolo, însă, de aceste comparaţii necesare, dar deja, mai mult sau mai puţin efectuate, studiate, cercetate, lucrul despre care vreau să vorbesc aici este prezent în prefaţa de prezentare şi de recomandare a cărţii, care nu îi aparţine, aşadar, autoarei, ci lui Armando Pitassio, fost profesor de istoria Europei Orientale la Facultatea de Studii Politice a Universităţii din Perugia.
 
Or, ce face Armando Pitassio este ceva mai neobişnuit, cel puţin pentru noi, aici, care ne dispreţuim vecinii şi nu vrem să ne comparăm, cît mai flatant dacă s-ar putea, cu nu foarte îndepărtatul, dar clar separatul şi mai ales diferitul Occident, semeţul stăpînitor distant. Profesorul Pitassio compară, crud, necruţător, realist, perspectiva pe care noi, românii, o avem asupra propriei capitale, adică asupra Bucureştiului, cu perspectivele pe care le au asupra capitalelor lor respective, la fel de amestecate, de "recente", de problematice - şi la fel de importante, autoreflexiv-performativ, pentru edificarea politică de sine -, alte naţiuni ale Estului şi Sud-Estului Europei.
 
Pe scurt şi brutal, revelaţia pe care mie, unuia, i-o provoacă spusele profesorului italian, consolidînd comparativ ceea ce ştiam deja, dar doar "pe dinăuntru", "endoscopic", dacă se poate spune aşa, este ura, aversiunea românilor, "rezistenţa" - creatoare, desigur, de ambivalenţă şi chiar de conflict, de "disonanţe cognitiv" şi de "bi-polarism" - atît la nivel de "mase populare", cît mai ales la nivel de elite politice, dar mai cu seamă intelectuale (care au izbutit să le inculce - sau să le menţină - celor dintîi, claselor populare, o falsă conştiinţă de clasă şi de loc, socio-topologică), faţă de Bucureşti ca motor de urbanizare de tip occidental, în răspăr, aşadar, cu o istorie doar aparent, superficial depăşită, de fapt persistentă pînă azi în nostalgiile "boiereşti" după un Bucureşti de fapt preponderent rural, "domenial", în care avuţiile să facă posibilă zidurile orizontale ale îndepărtării de semeni, adică plăcuta petrecere a timpului în sînul naturii şi al Indeticului, adică al celor ca tine, din aceeaşi "familie", restrînsă sau lărgită, genetică, contractuală sau tipologică şi politică cu a ta, departe de "colcăiala" publică de tip oriental, de "comunismul" natural al sărăcimii, adică al restului societăţii.
 
Căci dacă Nicolae Iorga a emis memorabila, emblematica formulă "Bizanţ după Bizanţ", pentru a înţelege ceva mai aprop(r)iat Bucureştiul ar trebui, poate, să vorbim de Orient contra Orient. În ce sens, vom vedea. Căci, o dată în plus, se verifică faptul că numai profitînd de unii străini care, venind din afară, ne pot vedea nu numai nou (ca noi, ca "noi înşine"), ci şi cuprizător, vom putea să înaintăm în cunoaşterea şi înţelegerea de noi înşine, deci cu noi înşine, creîndu-ne, în felul acesta, un "noi înşine", un "sine" colectiv consistent.  
 
(va urma)