Cărţile traducătorilor, la Bookfest 2019. Noi vă (re)scriem cărţile!

Sîmbătă, 1 iunie 2019, în jurul prînzului (13.00-13.55), în cadrul Tîrgului de Carte Bookfest, la scena Arena, editura Art şi Asociaţia Traducătorilor Literari din România (ARTLIT) îi invită pe cititorii români la o întîlnire mai puţin obişnuită: nu, aşa cum se obişnuieşte, cu autori, critici ori editori, ci cu principalii, dar şi cei mai invizibili co-autori ai cărţilor, fără de care nicio piaţă de carte şi niciun tîrg de carte n-ar fi cu putinţă - cu cîţiva dintre cei mai activi (mai ales tineri) traducători din România, pentru a încerca să începem să recuperăm împreună una dintre cele mai mari, cu cît mai invizibile, cu atît mai dramatice întîrzieri sau desincronizări ale culturii române actuale scrise. O perspectivă trans-editorială şi co-auctorială, propriu-zis culturală, asupra producţiei de carte. Pentru a încerca, tocmai, să culturalizăm această producţie.

Cititorii nu se întîlnesc, nu stau de vorbă, nu comunică niciodată cu traducătorii. Uneori nici nu prea sînt conştienţi de opera acestora. A venit timpul să încercăm să scurtcircuităm circuitele încetăţenite, stabilizate, fosilizate ale (para)comunicării literare. 

La un tîrg de carte (aşa cum este şi Bookfestul) editorii închiriază standuri şi propun (spre vînzare) cărţi şi (eventual) întîlniri cu autorii acelor cărţi şi cu unii vorbitori (specializaţi, experţi autorizaţi, "persoane fizice autorizate" să vorbească) despre ei (autorii) şi ele (cărţile).

Rareori, absolut accidental, cu traducătorii.

Ce informaţii apar pe coperta unei cărţi (în România)? Autorul, tilul, editorul, eventual sponsori, patronaje şi alte autorităţi, eventual anul.

Nu şi traducătorul.

Care sînt instanţele auctoriale sau productive cărora li se acordă, politic şi economic, dreptul de semnătură pe coperta cărţilor, care îşi împart, aşadar, meritele şi responsabilităţile (profiturile şi pierderile, la toate speciile de capital) pentru respectiva apariţie? Autorul, editorul, eventual sponsori, patronaje şi alte autorităţi.

Nu şi traducătorul.

Cine sînt consideraţi aşadar relevanţi din punct de vedere economic şi politic, politico-economic, pentru comunicarea culturală literară, scrisă? Autorul, editorul şi, aventual, sponsori, finanţatori, autorităţi, instituţii.

Nu şi traducătorul.
 
Cine este autorul, cine sînt deci autorii şi producătorii unei cărţi? În primul rînd, aşa cum se poate deja observa, aceştia sînt întotdeauna mai mulţi: nimeni nu poate produce o carte de unul singur. Sau doar dacă este un biet amator. Pentru producţia de carte - ca pentru orice producţie culturală în genere - esenţial este aşadar prefixul co-: co-autori, co-producători, co-responsabili, co-beneficiari. Cultura constituie socialitatea şi cooperarea prin excelenţă, model şi epură pentru întreaga societate - nu invers. De-asta cultura corectează şi completează societatea - nu invers.  

Cine, deci, este responsabil pentru o carte? Multă lume, mai multă lume, practic toată lumea, întreaga societate. Dar cine este responsabil, în sens imediat şi restrîns, pentru propunerea ei, pentru cartea ca proiect de comunicare culturală şi de tranzacţie comercială, proiect care nu se realizează, la propriu, nu devine, din potenţial, realitate decît graţie acţiunii (co-acţiunii, re-acţiei) cititorului-cumpărător, entitate care la o adică se poate "splita", fiind (considerat) de ajuns să se manifeste doar în calitate de cumpărător, nu şi în aceea de cititor ("consumator", de fapt utilizator) efectiv?

Reiau: cine este deci responsabil pentru o carte? Autorul, editorul, dar şi traducătorul. Eventual, şi alţii. Nucleul dur al cărţii înseamnă însă: autor-editor-traducător. Editorul este producător, asigură, cît mai creativ şi imaginativ, mai eficient, cu putinţă, latura de producţie şi de execuţie, în vreme ce - totuşi! - autoritatea de creaţie este (şi trebuie) împărţită (ca responsabilitate şi beneficii), co-semnată, de autor şi de traducător.

A venit, aşadar, vremea să restabilim ordinea lucrurilor. Adică să punem lucrurile în ordine şi să le aducem la zi. Ne plîngem, ca oameni de cultură şi ca agenţi ai cîmpului cultural românesc, atît de societate (de "popor"), cît şi de sfera politicii, dar şi la noi înăuntru este la fel de multă dezordine şi înapoiere.

Pentru că, în cazul nerecunoaşterii calităţii de co-autor a traducătorului, tocmai de înapoiere - şi chiar de voinţă de înapoiere - faţă de Europa-valoare e vorba. O (voinţă de) înapoiere cu atît mai neaşteptată, mai paradoxală şi mai strigătoare la cer cu cît vine din partea unui sector (considerat) prin excelenţă de elită: CARTEA.

Economia politică sau politica economică a culturii scrise actuale din România continuă să-l excludă, să-l marginalizeze, să-l ascundă în culise ca imagine şi să-l tragă pe margine ca bani, să-l "minoreze" deci pe toate planurile - în mod infantil şi barbar, vetust, obsolet, inactual şi non-european, ca vîrstă şi valoare culturală -, altfel spus să-l discrimineze pe traducător. Tot mai mult însă, pe pieţele mature (cum se spune) de carte, traducătorul începe să fie recunoscut ca autor sau co-autor al cărţii, altfel spus traducătorului începe să i se acorde (recunoască, retrocedeze) dreptul de semnătură publică pe coperţile cărţilor şi în evenimentele publice legate de carte precum tîrgurile de carte.

Numai la noi, cum spuneam, nu. Nu încă, dar cu obstinaţie. Cultura română, prin excelenţă traductivă şi masiv derivată, azi şi ieri (dar tocmai prin asta realizîndu-şi şi punctele de originalitate, de noutate), continuă să-l discrimineze în cel mai ne-modern şi mai in-actual, mai anti-cultural spirit, pe traducător, ocultîndu-i - la propriu - autoritatea, altfel spus calitatea de autor al literaturii propuse spre vînzare.

Atitudinea culturii române actuale faţă de traducători este ne-culturală şi chiar anti-culturală. Mai curînd economică şi politică decît propriu-zis culturală. Prin atitudinea ei generală faţă de traducere şi traducători, cultura română actuală este ne-culturală - şi chiar anti-culturală.

Trebuie să începem să ne obişnuim unii cu alţii, să începem să ne obişnuim să comunicăm unii cu alţii. Avem să ne spunem lucruri absolut unice. Lucruri pe care nici editorii, nici criticii şi alţi agenţi literari şi nici chiar autorii nu şi le pot spune cu cititorii.

Sfînta Familie a culturii scrise este şi ea triunghiulară, numai că triunghiul este multiplu şi trece prin fiecare: autor-traducător-cititor (cărora ar trebui să le adăugăm criticul, dar toate aceste instanţe se amestecă, se combină şi se repartizează trans-personal). Şi poate că traducătorul e-n toate, asemenea Sfîntului Duh. Şi poate că întreaga cultură este, de fapt, Traducere. Şi abia asta ar explica, psihanalitic, existenţa tuturor acestor fronturi de rezistenţă la traducere.

Ca o noutate publică (aproape) absolută, la Bookfestul 2019 ARTLIT (Asociaţia Traducătorilor Literari din România) vă propune, aşadar, o primă întîlnire trans-editorială (sau transversală din punct de vedere editorial) cu cei mai ocultaţi şi mai harnici dintre co-autorii cărţii: traducătorii. Şi cu perspectiva lor absolut unică, dar încă ne(re)cunoscută, asupra literaturii.