Pentru mulţi români aşadar, Bucureştiul pare nepotrivit şi chiar artificial, întîmplător ales să fie - şi să rămînă, să continue a fi menţinut - capitală a României, care mult mai potrivit ar fi, nu-i aşa, să-şi mute, să-şi ridice cît mai degrabă capitala mai spre centru - în sens atît fizico-geografic, cît şi geo-politic, dar poate mai ales psiho-geografic, psiho-politico-geografic -, adică mai spre Nord şi mai spre Vest, mai spre Europa înţeleasă doar ca Occident. Abia în Occident o capitală poate fi propriu-zis construită. Prin însăşi poziţia sa, care îi determină profilul şi alcătuirea, faţa şi structura, Bucureştiul aproape că nici nu este, propriu-zis, o capitală, aproape că nici nu este propriu-zis un oraş, o cetate, ceva propriu-zis construit, adică întărit, consolidat, baricadat contra, ridicat împotriva a altceva: orice zid de construcţie, orice ridicare (de piatră sau nu) este, în primul rînd, un zid de apărare. Dacă n-ar exista duşmani n-am construi, probabil, nimic. Tocmai duşmanilor săi le datorează în primul rînd Occidentul gradul său arhi-construit. Orice construcţie este împotriva a ceva. Or, Bucureştiul nu se opune, nu este construit, se predă, este pradă a tot şi a toate, dar, ca un simptom, incarnează, dă trup opoziţiilor şi contradicţiilor de tot felul. Bucureştiul e şi nu e.
Bucureştiul, capitală a României, trezeşte, încă, haideţi să le spunem aşa, mîrîieli, nemulţumiri, rezistenţe. Este ceea ce, cu cîteva săptămîni în urmă, tot aici, în cadrul acestei rubrici, am numit rezistenţa la Bucureşti. Dar Bucureştiul, capitală a României, trezeşte, încă, rezistenţe nu numai ca poziţie, ci şi, ca să spun aşa, ca profil, ca structură (sau mai exact ca lipsă a oricărei structuri): ca reprezentativitate. Altfel spus, că ne-o spunem sau nu pe faţă şi în faţă, noi nu prea considerăm Bucureştiul demn de a ne fi capitală, nu-l considerăm, altfel spus, reprezentativ pentru "fiinţa şi fibra noastră naţională".
Or, prin această rezistenţă semi-conştientă la Bucureşti şi prin acest refuz semnambulic al Bucureştiului, noi refuzăm, de fapt, adevărul despre noi înşine. Bucureştiul nu ne place - sau ne place, dar numai în taină, (de) ne-mărturisit - tocmai pentru că ne pune în faţă, asemenea unei oglinzi, adevărul despre noi înşine, un adevăr de care noi fugim, pe care preferăm să îl refulăm, preferîndu-i altă imagine, care este însă, tocmai, doar o imagine. Vrem să ne credem europeni, occidentali etc., dar fără niciun efort (altul decît cel de facilă şi persistentă ocultare) de a lupta cu Orientul din noi, cu Balcanii din noi, cu Bucureştii din noi. Adică cu ideea de fiinţe impure şi imperfecte, bălţate şi de fapt, în străfunduri, foarte mulţumite că sînt aşa. Stăm şi băltim, rupţi, asemenea Bucureştiului însuşi, asemenea Bucureştilor înşişi: o pluralitate în sine, blocată, incapabilă de a re re-unifica, şi totuşi existînd şi persistînd. Bucureştiul este un mod de a fi - şi de a nu fi, în acelaşi timp.
Bucureştiul este oglinda acestui clivaj profund din noi înşine, clivaj care, deşi pare a ne anihila, de fapt ne constituie.
Tocmai de aceea, ar trebui demonstrat că Bucureştiul nu este capitala României dintr-un hazard sau dintr-un capriciu, ci dintr-o necesitate. Sau din mai multe soiuri şi tipuri de necesităţi.
Or, pentru a ne convinge de acest lucru - adică pentru a încerca să începem să ne împăcăm cu Bucureştiul, adică să împăcăm Bucureştiul aşa cum există el pe harta Europei cu Bucureştiul profund din noi toţi -, am putea să ne folism de o lucrare monumentală, despre care de multă vreme amîn, nu ştiu nici eu de ce, să vă vorbesc, de care de multă vreme deja îmi promit, prin urmare, să mă folosesc.
Este vorba de masiva, impozanta lucrare în două volume intitulată Bucureştiul fanariot, semnată de Tudor Dinu, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, carte apărută la editura Humanitas.
Ne putem folosi de excepţionala lucrare a tînărului universitar bucureştean pentru a vă demonstra că, aşa cum spuneam, Bucureştiul nu a devenit şi nu persistă în a fi capitala României dintr-o "regretabilă eroare", din întîmplare, de răutate sau din lene, din rea-voinţă, aşa cum cred nu puţini, ci dintr-o necesitate. Sau, mai bine zis, din mai multe tipuri de necesităţi.
Există, în primul rînd, nişte necesităţi pe care le-am putea numi externe şi negative care au dus la apariţia, impunerea şi persistenţa Bucureştiului cu titlul şi rangul de capitală a României unite, reunificate.
Prima necesitate exterioară şi negativă care a dus la impunerea cu forţa a Bucureştiului la rangul de capitală: ca să nu fugă puterea de rang secund, puterea precară, acordată şi împuternicită, închiriată, sub-contractată, "în franciză", de puterea cea mare, imperială, care o îm-puterniceşte, clăsînd-o să fie contra cost. Ca să nu fugă domnii Ţării Româneşti de Poarta Otomană aşadar, încercînd să se refugieze spre Europa, spre Occident, acolo unde şi azi, cu mintea, continuăm să fugim, să ne refugiem pentru a ne re-stabili - cît mai stabil - capitala, întotdeauna ameninţată, expusă, aflată în calea tuturor expediţiilor şi năvălirilor. Capitala-invazie care e Bucureştiul.
Bucureştiul îşi începe, aşadar, existenţa capitală, cu titlu şi statut de capitală, sub forma unui domiciliu forţat pentru puterea locală care este desemnată, de fapt, în mod colonial de către puterea imperială otomană. Chiar dacă imperialismul otoman nu s-a definit niciodată în termeni expliciţi coloniali, tipici imperialismului occidental, apropierea sau analogia este evidentă.
Prima necesitate extern-negativă care a dus la impunerea Bucureştiului cu titlul de capitală a fost aşadar nevoia unei puteri imperiale, străine deci, de a controla o putere practic colonială locală, putere instabilă, precară şi pusă pe înavuţire rapidă la fel ca Bucureştiul însuşi.
După ce am văzut, aşadar, conturîndu-se o primă necesitate negativă şi exterioară impusă ca o constrîngere din afară de către puterea otomană, care a dus la statornicirea capitalei Ţării Româneşti la Bucureşti, astăzi vom vedea felul în care, simetric, această primă necesitate exterior-negativă este dublată de o a doua, în oglindă. Căci dacă puterea imperială otomană a impus Bucureştiul cu titul de capitală pentru că domnitorii locali să nu poate fugi de ea peste munţi, în Europa, el trebuia să fie la fel de aproape de Dunăre şi pentru ca, la nevoie, stăpînitorii străini să se poată refugia pe teritoriul propriu-zis al Imperiului Otoman. Bucureştiul a fost aşadar definit şi stabilit ca o capitală de tensiunea dintre două fugi ale puterii: salvarea faţă de supraputerea imperială otomană şi salvarea în sînul acesteia. Bucureştiul a fost clădit, în mod imposibil, de instabilitatea şi de precaritatea puterii, deci de zădărnicia şi de nebunia ei. Contradicţiile de fond a ceea ce se cheamă puterea constituie principiul arhi-tectonic, trans-arhitectural care a clădit imposibila capitală Bucureşti.
Fugă-de, fugă-în: între două fugi, între două frici, între două super-puteri, cum ar fi putut Bucureştiul să nu devină şi să nu rămînă capitală, o fugă-în-sine? O capitală a unor fugi în sensuri contrarii, a unor puteri externe care se suprapun şi se întrepătrund excluzîndu-se, a unor fugi de străini şi de noi înşine: o capitală a tuturor rupturilor, locul gol, adunat laolaltă, dintre mai multe puteri, întrupînd tocmai imposibila lor coexistenţă de jure, însă de de facto: posibilitatea imposibilului.
Bucureşti, capitală a unor necesităţi, oraş care nu putea, fatal, să nu apară şi care, mai ales, nu putea să nu fie capitala, blestemată aproape, a acestei zone de ruptură transformate, pozitiv, sublimate, transfigurate, istoric, într-o consistenţă aparte, a golurilor şi a nimicirilor înseşi, anulîndu-se, adică susţinîndu-se reciproc.
"Bucureştiul inversează perpectiva" (cum spune la un moment dat Tudor Dinu în Bucureştiul fanariot), şi nu va înceta să o facă, balansînd pe loc, prin însăşi alcătuirea şi faţa lui, între cei doi macro-poli de putere, între cele două imperialisme, de fapt între cele două monoteisme şi teocraţii: creştinismul european (occidental) şi islamul (oriental, dar apropiat-oriental).
Există însă şi o serie de necesităţi interne, de condiţionări pozitive, nu doar exterioare şi negative, care au obligat Bucureştiul să apară şi să devină, să fie un oraş capital şi un oraş-capitală, cu profilul amestecat care ne face, oglindă fiindu-ne, să îl respingem "de formă" pentru a putea să îl cultivăm " pe fond". Bucureştiul este macro-simptomul prin excelenţă pentru psihanaliza unui întreg popor.
(va urma)