Reporter de război - sau despre nevoia de imagini a timpului (I)

De mult, deja, nu mai de mai adunăm cu toţii, ca la vecernie (slujba de seară), în faţa micului ecran unic. Ecranele însă s-au înmulţit, şi degeaba ni se pare că am scăpat de tirania lor. Şi degeaba fugim noi de ele, căci acum vin ele spre noi şi, pentru început, ni s-au vîrît, asemenea unor paraziţi, în toate cutele trupului şi ale sufletului, devenind, din punct unic, cum erau înainte, fundal permanent pe care noi sîntem, acum, punctul, pixelul, dar foarte, foarte curînd, ele vor dispărea, în fine, cu totul: în noi. Şi noi în vîrtejul lor. Şi atunci vom uita de ele, dar vom gîndi cu ele. Şi nu se va mai şti cine ce e.
 
După ce, începînd cu sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial, hiper-modernist şi post-modernist, arta s-a dematerializat conceptualizîndu-se, dizolvîndu-se şi vrînd, parcă, să-şi piardă urma, să se întrăineze de sine în paralel, în competiţie şi în război cu evoluţia ecranelor purtătoare ale aceleiaşi culturi a preponderenţei vizualului, plasticitatea artelor vizuale le mînă, azi, pe acestea pe două căi divergente, într-o încercare, poate, de a îmbrăţişa, de a "asedia" cîmpul social pe două fronturi, de a-l prinde, la rîndu-i, în cleşte (aşa cum este şi ea). Pe de o parte, artele îşi duc conceptualismul pînă la capăt, evacuînd orice urmă explicită de "artă" proprie şi devenind, pur, practică socială vizînd, printr-o pedagogie mai mult implicită, reformarea habitusurilor dominatoare dominante : arta ca intervenţie de urgenţă, ca proteză şi substitut pentru toate golurile şi absenţele politice, morale şi chiar economice. Dar pe de altă parte, la polul opus, arta se re-materializează, întorcîndu-se, aparent, la tradiţia genurilor de bază (pictură, sculptură etc.). Strategia instinctivă, ca de specie animală (artistul ca animal, arta ca specie), este însă aceeaşi, una singură: intervenţia de urgenţă şi suplinirea.
 
În cazul reîntoarcerii la pictură sau al renaşterii picturii, tot de o intervenţie de urgenţă e vorba: în noul regim al imaginilor, instaurat de mediul-ecran; imagini care nu ne mai invadează din afară, în cazul cărora nici măcar nu mai e vorba de percepţie şi care nici nu mai sînt, propriu-zis, nişte imagini. Adică nişte vizualizări, nişte vizualităţi stabilizabile, analizabile, capabile să producă cunoaştere, experienţă şi atitudine; spaţiu public şi întîlnire, negociere. Se poate deci spune că abia arta, prin "revenirea" ei la pictură, readuce, astăzi, imaginile, reface imaginile, reaminteşte ce este imaginea, care sînt foloasele şi limitările ei.
 
Arta re-face imaginea. Dar re-venirea în regim de urgenţă a picturii în noua situaţie istorică de dispariţie a imaginii prin generalizarea falselor imagini (imagini esenţialmente trucate, corupte, care corup tot ce este imagine şi valoare expresiv-testimonială de adevăr a imaginii), de fapt prin transformarea a tot şi a toate, pînă la pîlpîirea viului propriu-zis, în imagine-semn, adică în marfă-dată (ceea ce am putea numi, antic, "zoo-grafie"), reîntoarcerea la pictură necesită însă o nouă gîndire, pe măsura situaţiei istorice - sugerate mai sus - în care ea se produce.
 
În cazul fiecărui nou pictor şi al fiecărui "jet", serii sau flux de tablouri pe care el le produce sau le "aruncă", balistic, "acţionist" aproape (în sens metaforic), pe piaţă, se poate constata prezenţa acestui nou regim al urgenţei, al intervenţiei şi al suplinirii. Avînd deja incluse în ADN intervenţionismul şi (în sens larg) "acţionismul" politic care au făcut gloria transavangardelor de după Al Doilea Război Mondial, pictura actuală, sau mai exact noua pictură, propune deja soluţii, şi o face, aşa cum spuneam, propunînd, înainte de toate, adevărate imagini, imagini pur şi simplu, adică meta-imagini, "dramaturgii", "happeninguri" zugrăvite ale situaţiei istorice, inclusiv (şi poate mai ales) ale dispariţiei imaginilor în simpla semnalizare de piaţă. Noua pictură, am putea spune, în termei barthieni, doar cu titlu de ipoteză de lucru, ca operare de punctum pe momentum. Sau ca transformare in extremis a "imaginilor fără imaginaţie" contemporane, simple cuvinte de ordine politice (Deleuze) sau injoncţiuni economice, în "imagini cu imaginaţie", cum spunea Georges Didi-Huberman vorbind despre Claude Lanzmann.
 
Căci pictura contemporană este obligată să opereze pe teren străin, chiar dacă adiacent, mai exact în contul fotografiei şi al filmului, marele uzurpatoare care, pretinzînd că reprezintă şi că pot şi merită să monopolizeze imaginea producînd efecte de adevăr, o desfiinţează înlocuind-o cu aparenţa ei. Pictura, arta în general, trebuie să îndeplinească, azi, marele rol eterogen de a produce, pur şi simplu, documentele şi simptomele epocii noastre şi ale situaţiei noastre istorice, care nu lipsesc - din contră -, dar sînt falsificate. Să ne facă, altfel spus, să vedem şi să simţim adecvat propria epocă (sau ne-epocă, an-epocă), pentru a putea să reacţionăm, moral şi politic, adică vital, în consecinţă.
 
Toate cele spuse pînă aici nu mi-ar fi devenit, poate, mie, unuia, atît de clare, de evidente, nu le-aş fi văzut mai bine, nu aş fi avut o imagine (cognitivă) mai bună a lor şi nu aş fi putut nici măcar încerca să le formulez dacă nu m-am fi lăsat confruntat cu tablourile tînărului Alin Bozbiciu. Care, tocmai, sînt nişte fotografii de epocă - dar absolut deloc în sensul vreunui hiperrealism -, mai exact nişte instantanee ale istoriei imediate în curs. Ale Marii Istorii în curs, în Momentul de faţă.
 
Căci ceea ce izbeşte, ca soluţie propusă, în tablourile-imagine, arhi-fotografice, ale lui Alin Bozbiciu este tocmai reunirea, întîlnirea, ciocnirea, Oximoronul dintre Marea Istorie, mai exact dintre ceea ce Heidegger desemna prin termenul de "istorial", şi momentul imediat, fragil, trecător, perisabil, i-reprezentabil căci supra-reprezentat prin false imagini. În figurarea lui Alin Bozbiciu despre propriul său rol ca pictor, aceste devine un fel de reporter arhetipal, iar intervenţia sa, operaţia sa, ceea ce am putea, imperfect, numi impresionism metafizic.
 
În tablourile lui Bozbiciu, Gesticulaţia coincide nu numai cu Figuraţia, ceea ce este deja enorm, contradictoriu fiind, ci şi, exacerbînd contradicţia şi, deci, ambiţia, cu Pensulaţia însăşi. Sîntem în plin Oximoron, dar nu ca figură retorică, ci ca unică formulă de salvare pentru actuala "epocă a fiinţei".
 
În plus, pictura aceasta alege, propune să redevină figurativă, dar ceea ce lipseşte din ea sînt tocmai figurile, înlocuite cu măşti care nu acoperă şi nu ascund, ci ţin locul, părînd a fi singurul element stabil şi constant, de care să ne putem agăţa. Figuraţia şterge figura, semnele de recunoaştere înlocuiesc imaginea şi vederea.
 
Vine, apoi, reunirea absolut improbabilă, producătoare, la propriu, de sublim kantian, dintre Schiţă şi Monument. Ceea ce se petrece, istoric şi "istorial", în momentul de faţă, este monumental, dacă nu chiar colosal, dar nu poate fi decît schiţat. Asemenea unui val, a unui tsunami în momentul penultim (aşa cum a fost simţit, trăit şi teoretizat el de către Jean Baudrillard) dinainte de a te izbi, de a te înghiţi. Dar n-am fost noi oare deja înghiţiţi, lichidaţi şi "lichidizaţi" (Z. Bauman), n-am devenit noi deja tsunami pentru Pămîntul pe care trăim? Nu ne răvăşim noi deja, în flux continuu şi în perpetuă creştere, propria Casă - dinăuntru? Ceea ce vine, Monstrul care sîntem deja, nu poate fi reprezentat, nu poate fi decît schiţat prin organizarea unor contraste, prin convocarea şi asamblarea unor extreme. Pictorul ca reportez geologic.
 
Dar lucrurile nu se opresc aici, nu se pot opri, situaţia este atît de gravă încît cere ambiţie artistică şi imaginaţie procedurală pe măsură. Adică enorme, fără măsură.
 
(va urma)