Continui să notez, reportajul "istorial" este pe viu, "în direct". Ce e de văzut, ce trebuie să vedem împreune cu pictorul? Un ritual întrerupt, în acelaşi timp rupt şi împietrit, dar şi o nevoie, un apel la re-ritualizarea istoriei (în paralel cu re-monumentalizarea, cu re-statuarizarea acesteia), pentru că istoria şi-a pierdut cadenţa, ritmul, epocile şi însăşi noţiunea de epocă, "epocalitatea": istoria nu mai produce epoci, iar aceasta este, poate, însăşi Apocalipsa: Epoca-Lipsă. Istoria nu mai produce nici epoci, nici (prin urmare) figuri. Este infigurabilă, Masca însăşi peste vîntul nud al dominaţiei pure. Şi atunci este nevoie de onirism obiectiv care să ne re-prezinte situaţia. Arta revine la instrumentele tradiţionale ale picturii, trebuie să-şi schimbe scara.
Aşa cum scrie un la fel de tînăr şi la fel de ambiţios tînăr autor, uimitorul romancier şi filosof francez Tristan Garcia în deschiderea halucinantului, biblicului său proiect intitulat Suflete. Istoria suferinţei:
- "Lucrurile nu au început cu adevărat niciodată. Nu a existat o străfulgerare, mizerabilă sau măreaţă. De cînd explodase, întreaga materie dormise cu ochii închişi, cufundată într-un somn agitat şi inconştient; nimic nu asista la peripeţiile căldurii şi ale energiei, nu moartă era lumea, ea nu era vie. Nu existau martor şi miracol, doar cauze şi efecte; pe care poate nu le înlănţuia nicio lege. Totul era neîncetat diferit. Doar timpul reţinea ceea ce se petrecuse, păstra înaintele în după, împiedicînd universul să fie clipă de clipă instantaneu. În rest, se dezlănţuia spaţiul. Ceea ce era nimicit într-un loc era ignorat în altul: nicio solidaritate. Toate sfîşiindu-se, lichefiindu-se, sublimîndu-se sau luînd foc, universul era o nesfîrşită variaţie. Natura nu exista, doar nişte mase locale ascultînd de principii diferite, şi la fiecare scară a materiei, cîte o împărăţie independentă. (...) Un incendiu interior s-a propagat prin sensibilitatea amorţită. Însă nimic nu era îndeajuns de sine însuşi pentru a putea să o simtă, să o încerce" (Âmes. Histoire de la souffrance, I, roman, Gallimard, 2018, 720 p., pp. 15-17; sublinierile mele).
Nu putem vedea în această extraordinară încercare de reprezentare (politică) a i-reprezentabilului (meta-fizic) tocmai starea de cauze-efecte-fără-martor spre care ne mînăm unii pe alţii acelerat? Nu întîmplător materia pur şi simplu ţine, potrivit percepţiei propuse de acest text, de vedere, de exterioritate, de imagine: pictorul-martor, reporter de război al lumii întoarse la condiţiile unei Geneze pe care niciun Dumnezeu nu mai garatează că o va relua.
Bozbiciu: a repune în mişcare împietririle istoriei, dar doar coregrafic, ritualic, sacrificial. Numai aşa poate fi istoria repornită, "restartată" din albul nu atît murdar cît încărcat al fundalului-magmă, pur fizico-chimic, la care am fost re(a)duşi.
Da: istoria este ritualul de (re)umanizare a Fiinţei, care e pur "ontică". Nemaiputînd fi re-figurată, istoria trebuie (măcar) re-ritualizată (adică producătoare de epoci şi de imagini). Realizînd nişte adevărate imagini dialectice, meta-pictura-fotografie a lui Bozbiciu (adică, alt oximoron generativ, o pictură care este în acelaşi mai mult şi mai puţin decît o pictură, mai mult ca mai puţin) operează o dublă împietrire: împietreşte (adică opreşte, dar statuar) ceva deja împietrit şi îi dă, dimpotrivă, viaţă; dublu împietrit repus în mişcare. Dar ce fel de mişcare? Şi regimul sau registrul mişcării este schimbat, operat. Este vorba de o mişcare, cum spuneam, ritualizată, adică umanizată şi capabilă să producă, prin ea însăşi, epoci şi figură, nu să le dizolve. Căci ritualul îndeplineşte, şi el, dubla condiţie contradictorie de a fi în acelaşi timp fix, imobil, şi procesual. Operînd mereu dublu, dacă nu chiar multiplu, Bozbiciu opreşte mişcarea întîmplătoare, disolutivă, dar neagă şi împietrirea care, de fapt, îi corespunde, o traduce.
Tînărul pictor propune, aşadar, să vedem în tablourile sale cum am putea - mai exact: că ar trebui - să soluţionăm sintetic cele două mari impasuri polare ale momentului actual - care, opuse fiind, par a constitui fiecare contraponderea şi rezolvarea celuilalt (ceea ce este însăşi capcana în care ne-am prins singuri) - care sînt împietrirea (ne-statuară, non-plastică) şi mişcarea (ne-ritualică). El nu le neagă facil şi fals, ci le preia şi operează asupra lor, făcîndu-le, ca un bun medic tradicţional, să se combată una pe cealaltă, să se lupte cu adevărat una cu cealaltă.
Iar la nivel imediat, Pensulaţia este însăşi Istoria, cu "falsele aripi" ale ei. Aici istoria pictează "obiectiv", procesele redevin procesiuni, figurile reapar nu atît prin desfigurare, cît "coregrafic" şi postural (în demi-plonjeu, dacă se poate spune aşa), prin "fluturarea"-pensulaţie.
- "Un pictor nu e un om care vede mai natural, mai poetic sau mai ieşit din comun decît alţii. El este mai degrabă un om care poate să privească mai îndeaproape cu mîna acolo unde ochiul nu îl mai ajută, reuşind deci să prelungească inervaţia receptivă a muşchilor săi oculari în inervaţia creativă a mîinii",
spunea Walter Banjamin (într-un text din 1928 sau 1929 intitulat "Programm eines proletarischen Kindertheaters", traducere în română de Christian Ferencz-Flatz, in W. Benjamin, Stradă cu sens unic, Tact, 2014, pp. 31-32; sublinierile mele), citîndu-l pe Konrad Fiedler.
Numai o revenire la o opto-manualitate realist-vizionară, obiectiv-onirică precum aceea a picturii practicate, într-un întreg val mondial, de tînărul Alin Bozbiciu, poate reface Istoria reintroducînd în magma pur fizico-chimică cel mult reflexă de care au nevoie şi pe care o impune matematizarea cibernetică a societăţilor (prin domnia automată, robotizantă a algoritmilor şi metadatelor), releul vital al "mănunchiului expres de fibre nervoase, cutremurate în aerul timpului prezent", cum precizează acelaşi Benjamin (op. cit., p. 159).
Şi recurgînd tot la un concept operaţional decisiv al lui Benjamin, refăcînd Imaginea (pentru a putea scanda Epoca), apelul operativ la pictură din arta contemporană, elan căruia tînărul Alin Bozbiciu îi împinge ambiţiile şi performanţele pînă la extrem, retrezeşte umanul la viaţa istorică prin refacerea arcului electric al "prezenţei de spirit întrupate" (leibhafte Geistesgegenwart), potrivit căreia, în loc să apelăm la tot felul de media şi de mediumuri pentru a ne prevedea previzibil viitorul, trebuie să riscăm să-l realizăm, să-l "întrupăm", să-i dăm corp - corpul nostru, fără de care va rămîne el imaterial -, să-l performăm neîntîziat aici şi acum, devenind mediul de plasticitate al devenirii istorice, adică "preschimbînd ameninţarea viitorului într-un «acum» împlinit" (op. cit., p. 108): "să remarci cu exactitate ce se petrece în secunda de faţă mai curînd decît să ştii dinainte viitorul cel mai îndepărtat", pentru că "cei care merg la ghicitoare pentru a-şi afla viitorul renunţă fără să ştie la o cunoaştere interioară despre ceea ce vine, care e de mii de ori mai preţioasă decît ceea ce ar putea auzi acolo" (op. cit., p. 107).
Asta face şi pictura lui Alin Bozbiciu, asta se încearcă şi se propune şi în pictura lui. La această operă de refacere a accesului la Istorie, de revenire a omului în istorie participă, cu brio, şi eforturile acestui tînăr şi ambiţios artist de a reface Imaginea, singura care ne poate da idei şi ne poate reface "prezenţa de spirit" la noi înşine şi la propria (non)epocă.
În tablourile lui Alin Bozbiciu, istoria pare nu mai suporta neantul şi impostura "semiontologice" ("ontologia semiotică" a lumii an-actuale este doar o "semi-ontologie"), şi, "inervîndu-se", reîncepe să picteze ea însăşi, ca de la sine, oferindu-şi imaginile de care are nevoie pentru a putea spune şi produce în continuare povestea omului.