Ce e arhitectura? (Romanian remix)

Arhitectura este o artă.

Arhitectura nu este atunci cumva prima dintre arte: Biblie pentru popor (V. Hugo), suport pentru pictura şi sculptura sacre?

Arhitectura nu este artă, ci meşteşug (K. Frampton, 1992) al redistribuirii materiei prin angajare directă, corporală, nemediată de vreun proiect (C. Alexander).

Ba nu, arhitectura este un joc savant şi sublim al formelor sub lumină (Le Corbusier). Arhitectura, mai mult încă (şi, paradoxal, mai recent), este văzută - nu de arhitecţi, ceea ce sporeşte credibilitatea aserţiunii - nu doar ca prima dintre arte, dar chiar ca predecesoare şi întemeietoare a filosofiei (I. Kagis McEwen, 1997).

Ce este cu toate aceste definiţii, care cu toatele spun ceva profund, întemeietor, despre "arta organizării spaţiului" (Cezar Radu, 1989)? Şi, pentru doritori, mai găsiţi în doctoratul cel vechi al d-lui Gheorghe Săsărman încă vreo două sute.

Simplu.

Nu există poveste a apariţiei omului fără ca spaţiul locuital, apoi chiar arhitectura însăşi să fie deja în prezenţă. Biblia este referinţa cea mai la îndemână: s-a scris chiar şi despre ceea ce va fi fiind/va fi fost mai înainte chiar de acest moment: fie despre Arhitectura Paradisului (W.J. McClung), despre Casa lui Adam în Paradis (J. Rykwert), fie despre arhitectura fiinţelor ce-l preced pe om, sub formula "arhitectură fără arhitect", "oraşele caracatiţelor" (J.Y. Cousteau) etc.

În România arhitectura a încetat, treptat, să mai fie nu doar o artă, dar măcar un fapt cultural din anii cincizeci înainte. A spus-o, înaintea mea, profesorul Alexandru Sandu. În România de după 1989 arhitectura predominantă nu este (încă?) nici fapt cultural, nici artă. Cel mai adeseori nu este nici arhitectură, ci doar zidire proastă şi retardată. Să nu ne amăgim: nici societatea care vine peste noi - oricât de puternic se chinuie guvernele post-decembriste să amâne inevitabilul - nu va aştepta pe visătorul arhitect băştinaş ca el să verifice prima propoziţie a acestui text. Adevărul este că am pierdut demult înţelesul ei, iar de acolo de unde înţelesul a fost izgonit, expresia înzidită nu are cu ce să mai fie (in)formată.

Cu asta cred - din nefericire - că am răspuns prea îndestulător întrebării. Iată răspunsul meu îndurerat şi scurt: oriunde altundeva, oricând altcândva, arhitectura, da, va fi fost şi va fi fiind o artă. Dar nu aici şi nu cu noi, recenţii clienţi şi arhitecţi, clasă politică şi economie, oraşe şi mai cu seamă, mizeră, ţară.