Metode de morfogeneză arhitecturală în orizontul complexităţii (II)

Simt nevoia să sintetizez din nou câteva lucruri cu caracter general despre aceste noi metode de morfogeneză, asistate de ordinator sau nu, pentru că de înţelegerea acestor axiome cred că depinde înţelepciunea utilizării lor eventuale în proiectare.

1. Toate aceste metode derivă din principiile agregatoare ale paradigmei complexităţii, inclusiv cele ale căror miză este socială, mai degrabă decât eidetică (ca să nu spun formală, ceea ce ar suna peiorativ). Evident, am discutat cu studenţii noile ştiinţe, de la teoria haosului la structuri disipative şi de la teoria catastrofelor la geometrie fractală. Am citit împreună The architecture of the Jumping Universe (Charles Jencks) şi alte cărţi, am văzut filme.

2. Toate aceste metode sunt de tip bottom up: pornesc de la condiţii iniţiale (alese şi proiectate de către arhitect), care sunt supuse apoi unor algoritmi (de regulă repetitivi, dar cu regulă de iteraţie la fiecare pas, precum în cazul Aronoff Building a DAAP / University of Cincinnati, OH (arh. Peter Eisenman), una dintre primele clădiri proiectate parametric, pe care nu am înţeles-o deloc la Bienala de la Venezia din 1991, dar pe care am avut privilegiul să o văd născându-se, apoi să predau în ea, de multe ori, întâi ca masterand şi apoi ca bursier Fulbright).

3. Condiţiile iniţiale, supuse algoritmilor de iteraţie, încep procese de agregare şi complexificare (emergenţă: ceva din nimic); în funcţie de criteriile de performanţă puse tot de arhitect, morfogeneza se opreşte şi avem un obiect; pot fi generate o infinitate de obiecte, pentru că aceste metode de proiectare sunt bazate pe proiect şi tuturor le lipseşte conceptul de obiect final, care să ghideze, fie şi potenţial, proiectarea, prin nenumărate răzgândiri (feed-back).

4. Sunt în uz matematici şi geometrii non-standard (am îndrumat o diplomă pornită de la spaţiile Barbilian), în special topologie şi fractali.

5. Formele generate sunt a-scalare; trebuie date indicaţii de scară în datele iniţiale şi în criteriile de performanţă.

6. Obiectele obţinute prin procesele de morfogeneză nu au atribute estetice discernabile potrivit esteticilor anterioare. Nu putem aplica criterii de, să spunem, frumuseţe, care toate sunt bazate pe controlul întregului asupra părţilor, când nu există obiect final, iar obiectele parţiale (amintiţi-vă de tabloul Nud coborând o scară al lui Duchamp) emerge din proces, fără a-l controla în vreun fel, iar forma poate fi analoagă indiferent de scară, de la scaun la galaxie; sau, dimpotrivă, acelaşi proces de morfogeneză poate genera obiecte parţiale radical diferite, funcţie de starea de agregare la momentul opririi procesului de morfogeneză.

Moartea esteticii bazate pe obiect presupune un tărâm de căutări care văd că, deocamdată, nu îi frisonează pe promotorii acestor noi moduri de proiectare. Eforturile lui Patrick Schumacher de a teoretiza ceva în marginea parametricismului nu face dreptate caracterului cu adevărat revoluţionar al acestor moduri de a procesa formele, inclusiv cele cu funcţie arhitecturală. În 1995, când ne-a prezentat la Bucureşti proiectarea cu BLOBS (binary large objects), pe care o inventase, la seminarul Beyond the Walls, organizat de Neil Leach şi regretata Mariana Celac, nimeni din sală nu înţelegea ceva din gâlmele animate care se derulau pe ecran. Au trecut 25 de ani şi, mă tem, nu am avansat prea mult...

Ce va urma? Pe măsură ce aflu, curiozitatea mea fiind maximă, le voi spune studenţilor, dacă vor mai dori să mi se alăture. Deocamdată, să spun doar că, da, se pot proiecta şi lăcaşuri de cult prin noile metode, cum a făcut Greg Lynn cu o biserică presbiteriană coreeană (https://www.google.com/search?client=firefox-b-d&q=greg+lynn+presbyterian+church).