Diplome 2019

În 2019 am îndrumat mai multe proiecte de diplomă cap-coadă decât de obicei, aşadar nu numai dizertaţiile, cum fac de obicei, ci şi partea de proiectare propriu-zisă. La final, am fost în juriile de evaluare a proiectelor la Timişoara şi la Iaşi. M-am întors la timp spre a auzi evaluările făcute, ca în fiecare an din ultimii 19, de membrii străini ai comisiilor de diplomă de la noi, de la UAUIM. Aşa încât pot să susţin că am o imagine, dacă nu completă, măcar globală, a fenomenului de absolvire ca arhitect în învăţământul de arhitectură din România, astăzi.

Concluziile participanţilor străini la diplomele noastre sunt, mai mult sau mai puţin, cam aceleaşi din totdeauna (poate că e şi vina noastră că nu facem decât să luăm act de ele, în loc de a schimba lucrurile pe potriva lor, dacă tot credem că ele contează).

O parte dintre ele le-am resimţit şi eu, pe proiectele de la Iaşi: prea mult ca temă, prea mult ca desen, în dauna profunzimii investigaţiei, a coerenţei proceselor de morfogeneză, în dauna relevanţei sociale a ceea ce este propus şi a logicii constructive şi economice a formelor rezultate. În plus, anul acesta a fost resimţită lipsa de entuziasm, de implicare afectivă în actul de imaginare a proiectului. Problemele încep şi de la prediplomă, unde există teme refuzate (cele legate de comunism sunt refuzate ab initio, uneori violent şi fără argumente, cele legate de memorializare în genere sunt privite cu suspiciune, iar cele legate de spaţiul sacru - cu o superioritate laică, mai degrabă nătângă). Acolo ar fi mai de folos membrii străini ai comisiilor, căci acolo se decide viitoarea devenire a proiectului, în plus mai e şi ceva timp de corectat eventuale stângăcii.

La Cincinnati, profesorul invitat era prezent la lansarea unui proiect, unde putea da startul, academic vorbind, unui proces complex, pe care studenţii îl stăpânesc, la noi, foarte pauper. Am primit tema, amplasamentul, poate şi un buget estimativ. Ce fac acum? Care sunt primele mele gesturi? Cum evaluez diferitele soluţii care rezultă din primele stadii de brainstorming? Cum generez o formă arhitecturală potrivită tuturor datelor primite? Cum o fac plauzibilă structural şi constructiv? Cât mă costă şi cine plăteşte atâţia bani, cu ce cost social, urban?

În fine, cert este că, la final, orice sfaturi le-am mai da noi, cei străini de ambianţa intelectuală a sosirii lor la finalul ultimului an de studii, ele sunt tardive. Îi vezi gata de vacanţă, de lucru efectiv în firme (asta, de regulă, se întâmplă deja din anii anteriori). Se uită la tine ca Angela Similea: cu ochi străini şi goi. Cine e tataie ăsta, care îmi spune acum, la final, că sunt pe un drum greşit?

Pentru această lipsă de eficienţă nu am o soluţie, dacă observaţiile pe care le fac străinii (de programul respectiv) nu sunt analizate critic şi, acolo unde se decide că au o doză de valabilitate, nu devin parte dintr-un proces de feed-back care să modifice mai din vreme cele constatate.

Altfel, continuu să admir la Timişoara numărul mare de proiecte de conversie (adaptive reuse) a patrimoniului industrial rămas în zona Banatului, dar şi al patrimoniului istoric din Transilvania (sate săseşti, biserici fortificate). Ideile sunt placate pe proiecte adeseori reale (moşteniri de familie, sau ong-uri cu care tinerii deja colaborează, foarte rar autorităţi locale interesate), ceea ce le dă un aer de plauzibilitate şi, nouă, optimismul că le-am putea vedea vreodată ridicate. La Iaşi, curios lucru, am văzut foarte puţine proiecte dedicate oraşului şi Moldovei. Nu ştiu cum să interpretez asta.

În fine, am văzut proiecte excepţionale şi, multe, realmente slabe. Văd din ce în ce mai puţin proiecte medii, muncite, serioase, poate nu geniale, dar, fără discuţie, onorabile. Dispare clasa mijlocie a studenţilor noştri şi a profesiei noastre...