Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu


Elena Ferrante, traducere de Cerasela Barbone

10.07.2019
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Elena Ferrante
Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu
Editura Pandora M, 2019

Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone


***
Intro

Frantumaglia invită cititorii în atelierul de creaţie al Elenei Ferrante, lasându-i să arunce o privire în sertarele biroului său, din care au ieşit cele patru volume ale celebrei Tetralogii Napolitane, precum şi romanele de sine stătătoare care au precedat-o. Alcătuită din scrisori, reflecţii, eseuri şi interviuri întinse pe o perioada de peste 20 de ani, Frantumaglia zugrăveşte imaginea unică a unei scriitoare dominate de o pasiune nestăvilită pentru scris.

În volumul de faţă, Ferrante răspunde la multe dintre întrebările cititorilor ei. De pildă, îşi justifică alegerea de a sta deoparte şi de a-şi lăsa cărţile să-şi trăiască singure propriile vieţi. Descrie reacţiile şi dilemele pe care le are atunci când romanele sale sunt adaptate pentru film. Vorbeşte despre provocarea de a găsi răspunsuri concise la interviuri. Explică bucuriile şi chinurile scrisului, strădania de a crea o poveste doar ca să descopere că acea poveste nu e îndeajuns de bună.

Îşi analizează relaţia cu psihanaliza, cu oraşele în care a locuit, cu maternitatea, feminismul şi copilăria ca depozitară a amintirilor, impresiilor şi fanteziilor noastre cele mai puternice.

Rezultatul este un autoportret viu şi intim al unei scriitoare în propriu-i laborator artistic.

Ferrante face o radiografie a vieţii la fel de necruţătoare precum cea din romanele sale. (The Los Angeles Times)

E posibil ca Frantumaglia să fie cel mai experimental text de până acum al Elenei Ferrante, o luare în răspăr a criticii şi a mass-mediei: totul ca să ne arate cât de greşit citim ceea ce citim, cât de nedrept sunt tratate femeile care scriu şi cât de nociv operează presa. (New Republic)

Elena Ferrante a creat o operă care se susţine singură şi reprezintă o întreagă lume, alcătuită din limbaj, relaţii de familie, acţiuni, emoţii, politică şi cultură. (The Washington Post)

Frantumaglia ne oferă ocazia de a contempla prezenţa stranie, spectrală a Elenei Ferrante în lumea literelor. (The New York Times Book Review)

Încă de la apariţia romanului Prietena mea geniala, care deschide Tetralogia Napolitana, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita "Febră Ferrante".

Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, care a câştigat admiraţia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanţi: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumuseţe şi forţă despre sentimentul de apartenenţă la un loc, despre relaţiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiţei pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară şi Zilele abandonului, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.

Povestea fetiţei pierdute
a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) şi a primit Medalia de Aur pentru ficţiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016).

Prietena mea genială, primul roman din Tetralogia Napolitană, a fost ecranizat de HBO sub forma unui miniserial, iar al doilea roman al seriei este în curs de ecranizare.

Fragment

I. Însemnări (1991-2003)

ACEST VOLUM

Acest volum se adresează celor care au citit, iubit, discutat despre Iubire amară (1992) şi Zilele abandonului (2002), primele două romane ale Elenei Ferrante. De-a lungul anilor, primul a devenit o carte-cult, după care Mario Martone a făcut un film foarte frumos, iar întrebările despre identitatea misterioasă a autoarei s-au înmulţit. Al doilea a făcut să se extindă şi mai mult publicul scriitoarei. Cititorilor şi cititoarelor pasionate le-a plăcut mult, semnele de întrebare despre personalitatea Elenei Ferrante devenind de-a dreptul presante.

Pentru a satisface numeroasele curiozităţi ale acestui public exigent şi totodată generos, am hotărât să adunăm aici câteva dintre scrisorile autoarei trimise editurii Edizioni e/o, puţinele interviuri acordate, corespondenţa cu cititori de excepţie. Textele clarifică, printre altele, într-un mod, sperăm, definitiv, motivele care o determină pe scriitoare să rămână în afara logicii mass-media şi a cerinţelor acestora, aşa cum face de zece ani.

Editorii Sandra Ozzola şi Sandro Ferri

NOTĂ
Prezentarea editorilor datează din septembrie 2003, de la prima ediţie a cărţii Frantumaglia. Toate notele sunt în grija redacţiei.


DARUL BEFANEI

Dragă Sandra,

în cursul recentei şi agreabilei întâlniri pe care am avut-o cu tine şi cu soţul tău, m-ai întrebat ce anume intenţionez să fac pentru promovarea cărţii Iubire amară (e bine să mă obişnuiesc cu titlul ei definitiv). Ai pus întrebarea în mod ironic şi ai însoţit-o cu una dintre privirile tale vioaie, pline de amuzament. Pe moment, n-am avut curajul să-ţi răspund, mi se părea că fusesem deja destul de clară cu Sandro, el se declarase complet de acord cu alegerile mele, speram să nu revină asupra subiectului nici măcar în glumă. Acum îţi răspund în scris, asta mă ajută să înlătur pauzele lungi, ezitările, tendinţa de a ceda.

Nu intenţionez să fac nimic pentru Iubire amară, nimic care să necesite implicarea mea publică. Am făcut deja destul pentru această lungă poveste: am scris-o; dacă valorează ceva ar trebui să fie suficient. N-o să particip la dezbateri şi conferinţe dacă o să fiu invitată. N-o să merg să primesc premii dacă vor vrea să mi le ofere. N-o să promovez cartea niciodată, mai cu seamă la televiziune, nici în Italia, nici, eventual, în străinătate. O să intervin doar prin intermediul scrisului, dar aş încerca să limitez şi acest lucru la minimul necesar. În acest sens, m-am dedicat, pentru totdeauna, mie şi familiei mele. Sper să nu fiu constrânsă să mă răzgândesc. Înţeleg că asta poate crea oarece dificultăţi editurii. Am o mare stimă pentru munca voastră, v-am îndrăgit imediat, nu vreau să vă creez probleme. Dacă nu vreţi să-mi mai acordaţi sprijinul vostru, spuneţi-mi numaidecât, o să înţeleg. Nu e deloc necesar să public această carte.

Ştii că-mi e greu să expun toate motivele acestei decizii personale. Vreau doar să-ţi destăinui că acesta e un mic pariu cu mine însămi, cu convingerile mele. Eu cred aşa: cărţile, odată ce au fost scrise, nu mai au deloc nevoie de autorii lor. Dacă au ceva de povestit, mai devreme sau mai târziu o să-şi găsească cititorii; dacă nu, nu. Exemple sunt destule. Îmi plac mult acele volume foarte misterioase din epoca antică şi modernă care nu au autor sigur, dar au avut o viaţă a lor intensă. Îmi par un fel de miracol nocturn, la fel ca atunci când, mică fiind, aşteptam darurile Befanei, mă duceam la culcare foarte agitată şi dimineaţa mă trezeam şi darurile erau acolo, dar nimeni n-o văzuse pe Befana[i]. Miracolele adevărate sunt acelea despre care nimeni n-o să ştie niciodată cine le-a făcut, că sunt foarte micile miracole ale duhurilor secrete ale casei sau marile miracole care te lasă într-adevăr cu gura căscată. Mi-a rămas această dorinţă copilărească de minuni mici sau mari, cred încă în ele.

De aceea, dragă Sandra, îţi spun clar: dacă Iubire amară nu are, de la sine, un fir de depănat, ei bine, înseamnă că tu şi cu mine am greşit; dacă, în schimb, are, firul se va împleti până unde va fi capabil să se împletească şi n-o să avem altceva de făcut decât să mulţumim cititoarelor şi cititorilor pentru modul în care, cu răbdare, l-au prins de un capăt şi l-au tras.

De altfel, nu e adevărat că promovarea costă? Eu o să fiu autoarea cel mai puţin costisitoare a editurii. Nu veţi avea parte nici măcar de prezenţa mea.

Te îmbrăţişez cu putere, Elena

NOTĂ
Scrisoare din 21 septembrie 1991.


CROITORESELE MAMELOR

Dragă Sandra,

treaba asta cu premiul îmi dă o stare de nelinişte. Cel mai mult mă tulbură faptul că premiul poartă numele Elsei Morante, nu că această carte a mea e premiată. Ca să scriu câteva rânduri de mulţumiri care să fie mai ales un omagiu adus unei autoare pe care am iubit-o foarte mult, am început să caut în cărţile ei pasaje potrivite pentru această ocazie. Mi-am dat seama că neliniştea îţi joacă feste. Am tot răsfoit şi nu am dat nici măcar de un cuvânt care să-mi fie de folos, când de fapt îmi aminteam, categoric, atât de multe. Va trebui să mă gândesc cum şi când fug din cărţi cuvintele şi cărţile ajung să pară nişte morminte goale.

Ce văl mi s-a pus peste ochi în aceste împrejurări? Căutam un pasaj evident feminin despre figura maternă, dar vocile narative masculine inventate de Morante mi-au înceţoşat privirea. Ştiam bine că aceste pasaje erau acolo, totuşi, ca să le găsesc ar fi trebuit să dobândesc din nou impresia primei lecturi, când reuşisem să simt vocile masculine ca nişte travestiri ale unor voci şi sentimente feminine. Dar, pentru a obţine aşa ceva, cel mai rău e să citeşti grăbindu-te să dai de urma unui pasaj pe care să-l citezi. Cărţile sunt organisme complexe, rândurile care ne-au tulburat profund reprezintă momentul cel mai intens al cutremurării noastre de cititori pe care textul a pus-o în mişcare încă de la primele pagini: aşadar, fie dăm de urma faliei, şi devenim una cu falia, fie nu mai găsim cuvintele care ni s-au părut scrise pentru noi şi, dacă le găsim, par banale, chiar un clişeu.

În cele din urmă, am recurs la citatul care vă e cunoscut, voiam  să-l folosesc ca motto în Iubire amară; dar e greu de folosit, pentru că dacă-l citeşti azi pare, evident, doar un fragment ironic despre dematerializarea corpului mamei cauzată de bărbatul meridional. De aceea, în cazul în care consideraţi necesar să citaţi acel pasaj pentru a face mai inteligibilă citirea textului meu de mulţumire, vă transcriu aici pagina în întregime. Morante rezumă, în mod liber, ceea ce personajul ei Giuditta îi va spune fiului, comentând atitudinea de sicilian pe care băiatul a adoptat-o ca să marcheze sfârşitul, după o umilire cruntă, a experienţei teatrale a mamei sale şi revenirea ei la un aspect mai puţin tulburător.

Giuditta i-a luat mâna şi i-a acoperit-o de sărutări. În momentul acela (i-a zis apoi), el chiar căpătase un aer de sicilian: dintre acei sicilieni severi, oameni de onoare, mereu atenţi la surorile lor, să nu iasă singure seara, să nu-şi ademenească amorezii, să nu folosească rujul! Şi pentru care mamă înseamnă două lucruri: bătrână şi sfântă. Culoarea potrivită pentru hainele mamelor e negrul sau, cel mult, griul sau maroniul. Hainele lor sunt informe, din moment ce nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un corp de femeie. Anii lor sunt un mister fără importanţă, pentru că, oricum, singura lor vârstă e bătrâneţea. Astfel de bătrâneţe informă are ochi sfinţi care plâng nu pentru sine, ci pentru copii; are buze sfinte care spun rugăciuni nu pentru sine, ci pentru copii. Şi vai de cei care rostesc zadarnic, în faţa acestor copii, numele sfânt al mamelor lor! Vai de ei! E jignire mortală!

Acest fragment, vă sfătuiesc, trebuie citit fără emfază, cu voce normală, nefăcând apel la tonurile declamative ale actorilor proşti. Cel care va citi dintre voi va trebui să sublinieze doar, cu uşurinţă, informe, croitoresele mamei, corp de femeie, mister fără importanţă.

Şi iată, în fine, scrisoarea mea pentru juriul premiului, sper să se înţeleagă că aceste cuvinte ale lui Morante nu sunt deloc expirate.

Vă cer încă o dată scuze pentru necazurile pe care vi le provoc.
Elena

Dragă domnule preşedinte, dragi juraţi,

despre Elsa Morante, ale cărei cărţi îmi plac foarte mult, am multe cuvinte în minte. Le-am căutat pe unele, înainte să vă scriu, de care să mă agăţ şi a căror semnificaţie s-o înţeleg. Am găsit foarte puţine acolo unde îmi aminteam că erau. Multe se ascunseseră. Pe altele, chiar dacă nu le căutam, le-am recunoscut răsfoind şi m-au fermecat mai mult decât cele pe care le căutam. Cuvintele fac călătorii imprevizibile prin mintea celui care le citeşte. Căutam, între altele, cuvinte despre figura maternă, atât de prezentă în opera lui Morante, şi am scormonit în Menzogna e sortilegio, în Insula lui Artur, în La storia, în Aracoeli. Am găsit, în cele din urmă, în povestirea Lo scialle andaluso, pe acelea pe care, în fond, poate că le căutam.

Voi sigur le cunoaşteţi mai bine decât mine şi e inutil să vi le transcriu. Vorbesc despre felul în care copiii şi le închipuie pe mame: într-o condiţie de bătrâneţe perenă, cu ochi sfinţi, cu buze sacre, în haine negre sau gri, sau cel mult maronii. La început, autoarea vorbeşte despre anumiţi copii: "acei sicilieni severi, oameni de onoare, mereu atenţi la surorile lor". Dar, după câteva fraze, lasă deoparte Sicilia şi trece în schimb - mi se pare - la o imagine maternă mai puţin locală. Asta se întâmplă cu apariţia adjectivului informă. Hainele mamelor sunt informe şi singura lor vârstă, bătrâneţea, e şi ea informă, "din moment ce", scrie Elsa Morante, "nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un corp de femeie".

Mi se pare foarte semnificativ acel "nimeni nu se gândeşte". Înseamnă că "inform" e atât de puternic, în condiţionarea cuvântului "mamă", încât gândul fiilor şi al fiicelor, evocând corpul la care cuvântul ar trebui să trimită, nu reuşeşte să-i dea formele care i se cuvin altfel decât cu o senzaţie de repulsie. Nu reuşesc nici măcar croitoresele mamelor, care totuşi sunt femei, fiice, mame. Ele dimpotrivă, din obişnuinţă, în mod automat, fac retuşuri hainelor pentru mamă care anulează femeia, ca şi cum a doua ar fi o leproasă pentru prima. O fac, şi astfel anii mamelor se transformă într-un mister fără importanţă, iar bătrâneţea devine singura lor vârstă.

La aceste "croitorese ale mamelor" m-am gândit în mod conştient abia acum, în timp ce scriu. Dar mă atrag mult, în special dacă le asociez cu o expresie care mi-a trezit întotdeauna curiozitatea, încă de mică. Expresia e: "a face retuşuri". Îmi imaginam că ascunde o semnificaţie rea: o agresiune maliţioasă, un gest de violenţă care distruge hainele şi dezgoleşte într-un mod scabros; sau, şi mai rău, o artă magică în stare să-ţi modeleze corpul până la obscenitate. Acum semnificaţia aceea nu mi se pare nici rea, nici scabroasă. Dimpotrivă, mă pasionează legătura dintre a tăia, a îmbrăca, a spune[ii]. Şi mi se pare captivant că această legătură îşi are originea într-o metaforă a vorbitului de rău. Dacă croitoresele mamelor ar învăţa să facă retuşuri hainelor dezgolindu-le sau dacă le-ar oferi forme mulate până s-ar ivi corpul de femeie pe care-l au acestea, pe care l-au avut, îmbrăcându-le le-ar dezbrăca şi corpul lor, anii lor, n-ar mai fi un mister lipsit de importanţă.

Poate că Elsa Morante, când vorbea despre mame şi despre croitoresele lor, vorbea şi despre necesitatea de a le regăsi hainele adevărate şi a ciopârţi obiceiurile care împovărează cuvântul mamă. Sau poate că nu. În orice caz, eu îmi amintesc alte imagini ale ei (trimiterea la un "linţoliu matern", de exemplu, definit ca "ţesătură de iubire proaspătă pe corpul leproasei") în care ar fi frumos să se abandoneze pentru a se întoarce ca nişte noi croitorese gata să combată greşeala conceptului de inform.

NOTĂ
Autoarea nu s-a dus să ridice premiul pentru debut acordat cărţii Iubire amară de juriul celei de-a şasea ediţii a premiului Procida, Insula lui Artur - Elsa Morante (1992). A trimis în schimb editurii scrisoarea pentru juraţi reprodusă aici, care a fost citită în timpul ceremoniei de acordare a premiului. Textul a fost publicat în Cahiers Elsa Morante, volum îngrijit de Jean-Noël Schifano şi Tjuna Notarbartolo, Edizioni scientifiche italiane, 1993, iar aici este republicat cu mici modificări. Fragmentul din Elsa Morante citat mai sus se găseşte în Lo scialle andaluso, editura Einaudi, 1985, p 207-208.


A SCRIE LA COMANDĂ

Dragă Sandra,

ce lucru urât aţi făcut: când am scris bucuroasă pentru aniversarea activităţii voastre editoriale, mi-am dat seama că pe panta scrierii la comandă e uşor s-o iei la vale şi chiar o faci cu plăcere. Ce se va întâmpla acum? M-aţi pus să scot dopul şi toată apa se va scurge prin gaura de la chiuvetă? În acest moment, mă simt gata să scriu despre orice. O să-mi cereţi să sărbătoresc cumpărarea noii voastre maşini? O să pescuiesc de pe undeva o amintire despre prima mea călătorie cu maşina şi, rând după rând, voi ajunge la felicitări pentru maşina voastră. Îmi veţi cere s-o felicit pe pisica voastră pentru pisoii pe care i-a fătat? O să exhumez pisica pe care tatăl meu mai întâi mi-a dăruit-o şi apoi, exasperat de mieunatul ei, a abandonat-o pe drumul spre Secondigliano. Îmi veţi cere să scriu ceva pentru o carte a voastră despre Napoli aşa cum e el în prezent? O să pornesc de la momentul în care mă temeam să ies din casă de frică să nu întâlnesc o vecină băgăreaţă faţă de care mama mea se revoltase alungând-o din casă şi o să scot la suprafaţă, cu fiecare cuvânt, teama cauzată de violenţa care vine peste tine prin ricoşeu azi, tocmai când vechea politică îşi reface machiajul, şi noul pe care ar trebui să-l sprijinim nu se înţelege unde e. Va trebui să plătesc un obol nevoii feminine de a învăţa să-şi iubească mama? Voi povesti despre cum mă strângea mama de mână pe stradă când eram mică, o să pornesc de acolo - de altfel, dacă mă gândesc bine, mi-ar plăcea s-o fac cu adevărat, păstrez o emoţie îndepărtată a contactului, ea mă strângea de mână neliniştită c-o să mă zbat şi o să alerg pe strada cu gropi şi plină de pericole, eu simţeam teama ei şi-mi era teamă - şi apoi o să găsesc o stradă ca să-mi îndeplinesc mica mea îndatorire până când o să le citez cu pricepere pe Luce Irigaray şi Luisa Muraro. Cuvintele vin unele după altele, reuşeşti întotdeauna să scrii o pagină cu câteva lucruri spuse într-o banală elegantă tristă distrată coerenţă, despre orice subiect, modest sau important, simplu sau complex, inconsistent sau fundamental.

Ce e de făcut aşadar, spunem nu şi persoanelor la care ţinem şi în care avem încredere? Nu e cazul meu. Am scris rândurile comemorative, încerc să vă comunic un sentiment real de stimă pentru nobila bătălie pe care aţi dus-o în toţi aceşti ani şi care astăzi, cred, e şi mai dificil de câştigat.

Iată deci mesajul meu, felicitări. De data asta m-am mulţumit să pornesc de la o tufă de capere. Pe urmă, nu ştiu. Aş putea să revărs peste voi amintiri, mici gânduri, generalităţi. De ce e nevoie? Simt că pot scrie la comandă despre tinerii din ziua de azi, infamiile de la televizor, Di Giacomo, Francesco Jovine, arta căscatului, o scrumieră. Cehov, marele Cehov, stând de vorbă cu un jurnalist care voia să ştie cum se năşteau povestirile lui, a luat primul obiect care i-a picat în mână - chiar o scrumieră - şi i-a spus: Vedeţi asta? Treceţi mâine pe la mine şi o să vă dau o povestire intitulată Scrumiera. Superbă anecdotă. Dar cum şi când întâmplarea se transformă în nevoia de a scrie? Nu ştiu. Eu ştiu doar că scrisul are o latură deprimantă, când nervozitatea împrejurării e vizibilă. Atunci chiar şi adevărul poate părea falsificat. Aşa că, pentru a evita ambiguităţile adaug, fără capere sau altceva, fără literatură, că felicitările mele sunt reale şi emoţionate.

Pe curând, Elena

Într-una dintre multele case în care am locuit în copilărie, în fiecare anotimp creştea o tufă de capere pe zidul dinspre est. Era de piatră, avea o mulţime de crăpături, nu era sămânţă care să nu găsească o brazdă de pământ. Dar caperul acela, mai ales, creştea şi înflorea atât de îngâmfat, şi pe de altă parte cu culori atât de delicate, încât mi-a rămas în minte o imagine de forţă moderată, cu o energie blândă. Ţăranul care ne închiria casa tăia plantele în fiecare an, dar zadarnic. Când a tencuit peretele încercând să-l înfrumuseţeze, a întins un strat de ipsos uniform cu mâinile lui şi apoi l-a vopsit într-un albastru ciel insuportabil. Eu am aşteptat mult timp, încrezătoare, ca rădăcinile caperului să răzbată din nou şi să zbârcească, pe neaşteptate, netezimea calmă a peretelui.

Azi, în timp ce caut o cale de a transmite felicitări editurii mele, simt că s-a întâmplat. Tencuiala a crăpat şi s-au ivit din nou, ca într-o explozie, primii muguri ai caperului. Aşa că urez Editurii e/o să continue să lupte împotriva tencuielii, împotriva a tot ce armonizează anulând. S-o facă dezvăluind cu încăpăţânare, din anotimp în anotimp, cărţi cu flori de caper.

NOTĂ
Prilejul la care se face referire este cea de-a cincisprezecea aniversare a Editurii e/o (1994). Textul de la finalul scrisorii a fost inclus în catalogul editurii tipărit cu acea ocazie.


SCENARIUL DUPĂ CARTE

Dragă Sandro,

sigur că sunt curioasă, abia aştept să citesc scenariul lui Martone, imediat ce-l primeşti, te rog să mi-l trimiţi degrabă. Dar mă tem că a-l citi nu poate servi la altceva decât la a-mi satisface curiozitatea, care pentru mine înseamnă să înţeleg ce anume din cartea mea a hrănit şi hrăneşte proiectul filmului lui Martone, ce coardă sensibilă i-a atins textul, cum a pus în mişcare capacitatea lui creatoare. De altfel, dacă mă gândesc bine, prevăd c-o să mă pomenesc într-o situaţie un pic caraghioasă, un pic stânjenitoare: o să devin cititoarea textului altcuiva care o să-mi spună o poveste scrisă de mine; o să-mi imaginez, pe baza cuvintelor lui, ceea ce mi-am imaginat deja, văzut, fixat cu cuvintele mele şi această a doua imaginaţie va trebui, vrând-nevrând, să ţină cont - în mod ironic? tragic? - de prima; o să fiu, în fine, cititoarea unui cititor de-ai mei care o să-mi povestească în felul lui, cu mijloacele lui, cu inteligenţa şi sensibilitatea lui, ceea ce a citit în cartea mea. Nu ştiu să-ţi spun ce impresie o să-mi facă. Mi-e frică să descopăr că ştiu puţine lucruri despre propria mea carte. Mă tem să nu văd în scrierea altcuiva (un scenariu e o scriere specializată, îmi imaginez, dar totuşi o scriere care spune o poveste) ceea ce am povestit de fapt şi să fiu dezgustată de asta; sau să-mi descopăr, în schimb, slăbiciunea; sau chiar să-mi dau seama, pur şi simplu, de ceea ce lipseşte, de ce ar fi trebuit să povestesc şi, incapabilă, fricoasă, făcând alegeri literare autolimitative, având o perspectivă superficială, nu am povestit.

Dar ajunge, nu vreau să lungesc vorba. Trebuie să recunosc că plăcerea unei noi experienţe e mai puternică decât micile nelinişti şi îngrijorări. Cred c-o să procedez aşa: o să citesc textul lui Martone făcând abstracţie de faptul că e o etapă de trecere pentru a ajunge la filmul lui; o să-l citesc ca pe un prilej de a merge, prin intermediul muncii, al imaginaţiei altcuiva, şi mai în profunzimea nu a cărţii mele, care de-acum îşi vede de drumul ei, ci în a materiei pe care, scriind-o, am atins-o în treacăt. Însă spune-i, dacă te întâlneşti sau vorbeşti cu el, că nu vreau să aştepte din partea mea o contribuţie utilă din punct de vedere tehnic.

Îţi mulţumesc mult pentru efortul pe care-l faci.
Elena

NOTĂ
Scrisoarea e din aprilie 1994 şi se referă la scenariul lui Mario Martone după Iubire amară. Regizorul i-a trimis textul lui Ferrante, însoţit de o scrisoare. A urmat un schimb epistolar între cei doi.



[i] Befana este, în cultura italiană, un personaj mitologic - o bătrână care aduce daruri în noaptea de 5 ianuarie (n. red.)
[ii] Expresia "tagliare i panni addosso" are o dublă semnificaţie: din croitorie, a face retuşuri, la probă, pentru a îndepărta imperfecţiunile, dar şi "a vorbi pe cineva pe la spate", scoţând în evidenţă defectele cuiva pentru a le critica.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer