Dune

Frank Herbert (1920-1986) este scriitorul care a creat cea mai iubită poveste SF a tuturor timpurilor: Dune. Scriitorul a avut o personalitate multiplă, cu un mod complicat şi întortocheat de gândire, iar opera sa de căpătâi este o reflectare a modului său de a fi. Romanele care alcătuiesc seria Dune sunt scrieri clasice, structurate pe mai multe niveluri de înţelegere, iar seria se dovedeşte una dintre cele mai complexe opere SF scrise vreodată.

Curiozitatea şi spiritul independent caracteristice lui Frank Herbert i-au creat acestuia multe probleme în copilărie şi l-au pus în situaţii dificile mai târziu. Scriitorul nu a absolvit facultatea deoarece a refuzat să urmeze cursurile care nu îl interesau. Frank Herbert s-a străduit o perioadă îndelungată să-şi găsească o existenţă normală, trecând de la un serviciu la altul şi mutându-se din oraş în oraş. A fost atât de independent încât a scris numai ceea ce a simţit că trebuie să scrie.

Pentru documentarea şi scrierea primului roman al seriei Dune a avut nevoie de 6 ani. Primul roman a primit refuzuri din partea a 23 de editori înainte de a fi publicat. Soţia sa, Beverly, a fost pentru Frank Herbert sprijinul cel mai de nădejde. Aceasta a renunţat la propria carieră literară, muncind pentru a plăti facturile şi a-i acorda lui Frank întreaga libertate de creaţie de care avea nevoie. În fapt, cei doi au format o adevărată echipă, Beverly fiind cea care i-a redactat aproape toate scrierile. Cei doi au trăit o poveste de dragoste remarcabilă şi tragică în acelaşi timp, iar moartea prematură a soţiei i-a lăsat lui Frank Herbert un gol imens in suflet, modificând chiar, într-un fel, cursul unuia dintre romanele din ciclul Dune: Canonicatul Dunei.

În total, Frank Herbert a scris aproximativ 30 de cărţi şi antologii de povestiri, incluzând aici şi cele 6 cărţi din seria Dune. Toate au devenit bestselleruri internaţionale. A colaborat cu Bill Ransom la romanele Incidentul Isus, Efectul Lazar şi Factorul Înălţare, iar ultimul său roman publicat, Man of Two Worlds, a fost scris împreună cu fiul său, Brian. Deşi apărută cu multe decenii în urmă, Dune este mai actuală şi mai populară ca niciodată, noii cititori descoperind mereu alte şi alte înţelesuri. A fost tradusă în zeci de limbi şi s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare.
Romanul Dune a fost câştigător al premiilor Nebula şi Hugo.

Într-un viitor îndepărtat, într-un imperiu interplanetar, condus după reguli feudale, casele nobiliare se luptă pentru supremaţie. Casa Atreides primeşte controlul asupra planetei Arrakis, singura sursă de mirodenie - cea mai valoroasă şi importantă substanţă din univers. Asta adânceşte vechea rivalitate dintre Casele Atreides şi Harkonnen. Leto Atreides şi familia lui se vor confrunta nu doar cu o planetă deşertică, neprietenoasă şi necunoscută, ci şi cu comploturi politice periculoase.

O poveste clasică, bogată în sensuri religioase, economice, tehnologice şi sociale, o complexitate care o pune definitiv pe lista cărţilor de citit într-o viaţă.

"O poveste unică... Nu se compară cu nimic, poate doar cu amploarea epică din Stăpânul inelelor." (Arthur C. Clarke)
"Cel mai important roman SF din toate timpurile. Este convingător, puternic, genial." (Robert A. Heinlein)
"E posibil ca Dune să fie mai actual acum decât atunci când a fost publicat." (The New Yorker)
"Unul dintre monumentele science fiction-ului modern." (Chicago Tribune)


În clipa în care zări ornitopterele ivite din noapte deasupra lor, Paul apucă braţul mamei sale, şuierând:
- Nicio mişcare!

Apoi văzu la lumina lunii nava conducătoare, observă bătaia sigură a aripilor care frânau aparatul pentru aterizare, recunoscu dibăcia şi cutezanţa mâinilor care manevrau comenzile.
- E Idaho, răsuflă el uşurat.

Topterul şi tovarăşele sale coborâră în bazin, ca un stol de păsări într-un cuib. Praful nu apucase încă să se aşeze, când Idaho sări din topterul său şi începu să alerge spre ei. Îl urmau două siluete în mantii fremene. Paul recunoscu într-una dintre ele statura înaltă şi barba roşcată a planetologului Kynes.
- Pe-aici! strigă Kynes, abătându-se către stânga.

În spatele lui, alţi fremeni întindeau în grabă prelate de pânză peste ornitoptere. Peste câteva clipe aparatele se preschimbară într-un şir de dune domoale. Idaho se opri în faţa lui Paul şi salută.
- Domnia Ta, fremenii au în apropiere un refugiu, unde...
- Ce se petrece acolo?

Paul arătă cu mâna către dezlănţuirea violentă ce sfâşia noaptea, deasupra măgurii din depărtare - jeturile reactoarelor, fasciculele purpurii ale laserelor biciuind deşertul.

Chipul rotund şi flegmatic al lui Idaho schiţă un zâmbet.
- Domnia Ta... Sire, le-am rezervat o mică sur...

O lumină albă, orbitoare, fulgeră pe întinsul deşertului - strălucitoare ca un soare, conturându-le brusc umbrele lungi pe podişul de piatră al terasei. Cu o singură mişcare brutală, Idaho prinse într-o mână braţul lui Paul, în cealaltă umărul Jessicăi, smucindu-i pe amândoi peste buza terasei şi rostogolindu-se împreună cu ei, înapoi, în fundul bazinului. Tunetul asurzitor al unei explozii zgudui solul şi aerul de deasupra lor. Unda de şoc smulse fragmente de rocă de pe suprafaţa terasei pe care abia o părăsiseră. Idaho se ridică în picioare, scuturându-se de nisip.

Jessica îngăimă:
- O clipă am crezut c-a fost armamentul atomic al fa...
- Ai instalat acolo un scut defensiv, spuse Paul.
- Unul cât toate zilele şi la intensitate maximă, confirmă Idaho. Primul fascicul laser care l-a intersectat a...

Ridică din umeri.
- Fuziune subatomică, murmură Jessica. E o armă periculoasă.
- Nu-i armă, Doamnă... ci un mijloc de apărare. Data viitoare, lepădăturile alea o să se gândească mai bine înainte de-a folosi laserele. Fremenii care camuflaseră ornitopterele se opriră în dreptul lor. Unul din ei le spuse cu voce joasă:
- Să mergem să ne-adăpostim, prieteni!

Paul sări în picioare, în timp ce Idaho o ajuta pe Jessica să se ridice.
- Explozia asta nu va rămâne fără urmări, Sire, rosti Idaho. Sire, gândi Paul.

I se păru straniu să se audă numit astfel. "Sire" fusese întotdeauna tatăl său.

O clipă, puterile preştiente i se treziră din nou. Se văzu pradă neostoitei conştiinţe de rasă care târa universul uman către haos. Deşi fulgerătoare, viziunea îl zdruncină. Se lăsă condus de Idaho de-a lungul bazinului, până la un pinten de stâncă. La baza lui, câţiva fremeni forau o cale de acces în nisip, manevrând cu îndemânare nişte compactoare statice.
- Nu vrei să-ţi duc eu raniţa, Sire? întrebă Idaho.
- Nu-i grea, Duncan, răspunse Paul.
- Văd că n-ai scut. Ţi-l dau pe-al meu?

Aruncă o privire în direcţia colinei de dincolo de terasă.
- Nu cred că le va mai arde de joacă cu laserele.
- Păstrează-ţi scutul, Duncan. Mi-e scut de-ajuns braţul tău drept!

Jessica remarcă efectul elogiului, îl văzu pe Idaho păşind mai aproape de Paul şi gândi: Cât de bine ştie fiul meu să se poarte cu oamenii săi!

Fremenii ridicară o trapă de piatră, descoperind un tunel săpat în roca nativă a deşertului. O prelată de camuflaj fu pregătită deasupra intrării.
- Pe-aici! spuse unul dintre fremeni şi o luă înainte, coborând un şir de trepte de piatră, în întuneric.

În spatele lor, prelata astupă lumina lunii. O pâlpâire anemică, verde, venind din faţă, ilumina vag tunelul, dând la iveală trepte şi pereţi de piatră, un cot către stânga. În jur, coborau siluetele drapate ale celorlalţi fremeni. Dădură colţul, parcurseră alt pasaj tăiat în stâncă, la capătul căruia se pomeniră într-o grotă.

Kynes îi aştepta acolo, cu gluga jubbei lăsată pe spate. Colierul distraiului său sclipea în lumina verde. Avea părul şi barba răvăşite. Ochii albaştri, lipsiţi de alb, păreau nişte pete de întuneric sub sprâncenele dese.

În clipa în care îi zări ieşind din galerie, Kynes se întrebă: De ce-i ajut? N-am făcut niciodată ceva atât de periculos. Risc să-mi găsesc şi eu sfârşitul, odată cu ei.

Apoi îl privi fix pe Paul şi văzu adolescentul care preluase povara bărbăţiei, ascunzându-şi durerea, înăbuşind tot ce ar fi putut dăuna poziţiei pe care trebuia să şi-o asume acum, rangul de Duce. Şi, în momentul acela, Kynes înţelese că ducatul continua să existe numai datorită tânărului din faţa sa... Iar lucrul acesta nu putea fi trecut cu vederea.

Jessica privi o singură dată întreaga grotă, înregistrând-o după metoda de percepţie Bene Gesserit. Un laborator... cu nişele şi planurile rectilinii caracteristice construcţiilor utilitare arhaice.
- Vasăzică aşa arată o staţiune ecologică imperială, spuse Paul. Iată una din bazele pe care le voia tatăl meu ca să le transforme în avanposturi.
Le voia taică-său! gândi Kynes. Şi din nou îl cuprinse nedumerirea. Oare nu sunt în toate minţile, de le dau ajutor acestor fugari? De ce-o fac? Cât de uşor mi-ar fi să-i predau şi să cumpăr cu ei încrederea Harkonnenilor...

Paul urmă exemplul mamei sale, cuprinzând într-o singură privire gestaltică detaliile încăperii. Pereţi goi de piatră, un banc de lucru situat lateral. Bancul era înţesat cu aparate - cadrane luminoase, gridexuri din care ieşeau nenumărate tuburi de sticlă. Aerul mirosea a ozon.

O parte dintre fremeni dispărură într-o nişă adâncă, de unde răzbăteau tot felul de zgomote - tusea unui motor, nechezatul specific al curelelor de transmisie, scrâşnete de angrenaje.

Paul privi spre capătul încăperii şi observă stive de cuşti în care se mişcau animale mici.
- Exact! rosti Kynes. Ai identificat bine locul. La ce ţi-ar putea folosi un asemenea avanpost, Paul Atreides?
- La transformarea Arrakisului într-o lume prielnică omului, răspunse Paul.
Poate că de-asta-i ajut, gândi Kynes.

Zgomotele mecanice scăzură subit, apoi încetară. Dinspre cuşti, un chiţăit subţire rupse tăcerea care se aşternuse pe neaşteptate în grotă. Chiţăitul se curmă brusc, parcă intimidat.

Paul îşi întoarse privirea spre cuşti şi văzu că animalele erau lilieci minusculi, cu aripi cafenii. Distribuitoare automate de hrană se prelungeau din peretele învecinat, traversând şirurile de cuşti.

Un fremen ieşi din nişă şi i se adresă lui Kynes:
- Liet, s-a defectat instalaţia generatorului de câmp. Nu mai am cum să neutralizez detectoarele de apropiere.
- Poţi s-o repari? întrebă Kynes.
- Da, dar o să dureze. Piesele...

Omul dădu din umeri.
- Înţeleg, spuse Kynes. În cazul ăsta va trebui să ne descurcăm fără maşini. Scoateţi la suprafaţă o pompă manuală de ventilaţie.
- Imediat!

Omul dispăru.

Kynes se întoarse către Paul.
- Ai dat un răspuns bun adineaori.

Jessica remarcă tonul măsurat al vocii lui Kynes, o voce suverană, obişnuită să dea ordine. Nu-i scăpase nici numele pe care îl rostise interlocutorul lui Kynes. Liet era alter ego-ul fremen, cealaltă faţă a supusului planetolog.
- Îţi suntem recunoscători pentru ajutorul dumitale, doctore Kynes, spuse ea.
- Hm... vom vedea, mormăi Kynes. Făcu semn unuia dintre oamenii săi: Shamir, adu nişte cafea de mirodenie în camera mea!
- Numaidecât, Liet, răspunse omul.

Kynes arătă cu mâna o deschidere boltită, într-unul din pereţii laterali.
- Vă rog.

Jessica îşi îngădui o înclinare demnă a capului, în semn de acceptare. Îl văzu pe Paul transmiţându-i lui Idaho semnalul de mână prin care îi cerea să rămână de gardă în faţa bolţii. Pasajul n-avea mai mult de doi paşi lungime. La capătul său, Kynes deschise o uşă masivă, conducându-i într-o cămăruţă pătrată, iluminată de licurigloburi aurii. Când intră, Jessica atinse cu vârfurile degetelor suprafaţa uşii, constatând cu surprindere că materialul era plastoţel.

Paul făcu trei paşi în încăpere şi îşi lăsă jos raniţa. Auzi uşa închizându-se în spatele lui. Examină camera: latura de opt metri, pereţii tăiaţi în roca naturală de culoare albicioasă, un şir de dulapuri metalice încastrate în peretele din dreapta. Centrul camerei era ocupat de un birou mic, acoperit cu o placă de sticlă lăptoasă, cu bule galbene. În jurul biroului se aflau patru scaune cu suspensii.

Kynes trecu pe lângă Paul şi ţinu un scaun pentru Jessica. Ea se aşeză, urmărind concentrarea cu care fiul său studia încăperea. Paul rămase în picioare pentru o ultimă privire. Ceva vag anormal în curenţii de aer din cameră îi spunea că la dreapta, în spatele şirului de dulapuri, exista o uşă secretă.
- Vrei să iei loc, Paul Atreides? îl invită Kynes.
Câtă silinţă îşi dă să evite titlul, observă Paul. Acceptă, totuşi, scaunul şi aşteptă în tăcere, până când planetologul se aşeză lângă el.
- Consideră că Arrakisul ar putea să devină un paradis, spuse Kynes. Cu toate acestea, după cum vezi, Imperiul nu-şi trimite aici decât cozi de topor, care să-i scoată cât mai multă mirodenie!

Paul îi arătă sigiliul ducal de pe degetul mare.
- Vezi inelul ăsta?
- Da.
- Ştii şi ce-nseamnă?

Jessica întoarse capul, uitându-se lung la fiul ei.
- Tatăl tău zace mort în ruinele Arrakisului, spuse planetologul. Practic, acum eşti Duce.
- Sunt oştean al Imperiului, replică Paul. Practic, sunt o coadă de topor.

Chipul lui Kynes se întunecă.
- Cu toate că sardaukarul Împăratului a călcat în picioare cadavrul tatălui tău?
- Sardaukarul e una, sursa legală a autorităţii mele e altceva, răspunse Paul.
- Arrakisul judecă în felul său propriu cui anume trebuie să-i revină sceptrul autorităţii, spuse Kynes.

Iar Jessica, întorcându-şi ochii spre el, gândi: E oţel în omul acesta; oţel pe care n-a reuşit nimeni să-l decălească... şi noi avem nevoie de oţel. Paul se joacă acum cu focul.
- Prezenţa sardaukarului pe Arrakis, spuse Paul, dovedeşte cu prisosinţă ce temut era tatăl meu de scumpul nostru Împărat. De acum înainte, o să am eu grijă să-i dau Împăratului Padişah motive să se teamă de...
- Băiete, interveni Kynes, există lucruri pe care nu le...
- Te rog să mi te adresezi cu Sire sau cu Domnia Ta! îi tăie vorba Paul.
I-a spus-o cu blândeţe, observă în gând Jessica.

Kynes se uită lung la Paul şi Jessica văzu pe chipul planetologului şi o scânteie de admiraţie, dar şi o licărire de amuzament.
- Sire..., rosti Kynes.
- Sunt un obstacol în calea Împăratului, spuse Paul. Sunt un obstacol în calea tuturor celor ce vor să-şi împartă Arrakisul ca pe o pradă. Cât timp voi trăi, o să rămân un obstacol în calea lor, dar un obstacol de care, în cele din urmă, se vor împiedica şi-şi vor rupe gâtul.
- Vorbe! zise Kynes.

Paul îl ţintui cu privirea. Apoi spuse cu voce tărăgănată:
- Aveţi o legendă despre Lisan al-Gaib, Vocea din Altă Lume, cel care îi va călăuzi pe fremeni spre paradis. Fremenii dumitale au...
- Superstiţii! îl întrerupse Kynes.
- Poate, se învoi Paul. Sau poate că nu. Superstiţiile au uneori rădăcini stranii şi ramuri şi mai stranii.
- Ţi-ai făcut planuri, spuse Kynes. E clar că ţi-ai făcut planuri... Sire.
- Fremenii dumitale mi-ar putea furniza dovezi concludente că pe planetă se află sardaukari în uniformă Harkonnen?
- Foarte probabil.
- Împăratul va aduce din nou la cârma Arrakisului un Harkonnen, spuse Paul. Poate chiar pe Rabban Bestia. O să-l lăsăm s-o facă. În clipa în care va fi suficient de implicat pentru ca vinovăţia lui să nu mai poată fi pusă la îndoială, o să-l denunţăm Landsraadului printr-un Act de Acuzare. O să-i cerem să dea socoteală de...
- Paul! exclamă Jessica.
- Presupunând că acuzaţia ta ar fi acceptată de Consiliul Suprem al Landsraadului, interveni Kynes, acţiunea n-ar putea să aibă decât o singură consecinţă: izbucnirea unei conflagraţii generale între Imperiu şi Casele Mari.
- Haosul, întări Jessica.
- Dar dacă l-aş încunoştinţa mai întâi pe Împărat şi i-aş oferi o alternativă pentru haos?

Jessica întrebă cu răceală:
- Şantaj?
- Unul din instrumentele puterii, după cum mi-ai spus odată chiar tu, replică Paul şi ea sesiză amărăciunea din vocea lui. Împăratul nu are decât fiice.
- Nu cumva visezi tronul? întrebă Jessica.
- Împăratul nu-şi va risca Imperiul într-un război total, spuse Paul. Planete nimicite, debandadă... Nu va risca aşa ceva.
- Ceea ce propui nu-i decât pură aventură, comentă Kynes.
- De ce se tem cel mai mult Casele Mari ale Landsraadului? întrebă Paul. Exact de ceea ce se întâmplă acum, aici, pe Arrakis: de faptul că sardaukarul le va veni de hac, rând pe rând. De-asta există Landsraadul. Acesta-i liantul Marii Convenţii. Numai unite pot ţine piept forţelor imperiale.
- Dar sunt...
- De asta se tem, urmă netulburat Paul. Arrakisul însă ar putea să devină un strigăt de raliere. Pentru că fiecare Casă ar putea să ajungă în situaţia tatălui meu, ruptă de turmă şi sacrificată. Kynes se întoarse spre Jessica:
- Planul are şanse de reuşită?
- Nu sunt mentat, răspunse ea.
- Eşti Bene Gesserit.

Jessica îl sfredeli cu privirea, apoi spuse:
- Planul are părţi bune şi părţi slabe... ca orice plan, în faza aceasta. Un plan depinde în egală măsură de execuţie şi de concepţie.
- "Legea este ştiinţa fundamentală", cită Paul. Aşa stă scris deasupra uşii Împăratului. Propun să-i demonstrăm ce înseamnă legea.
- Numai că eu nu-s prea sigur dacă pot acorda încredere persoanei care a conceput planul ăsta, spuse Kynes. Arrakisul îşi are şi el planul său, care...
- De pe tron, îl întrerupse Paul, va fi suficient să fac un semn ca să transform Arrakisul într-un paradis. De altfel, acesta-i preţul pe care-l ofer pentru sprijinul dumitale.

Kynes arboră o expresie glacială.
- Loialitatea mea nu-i de vânzare, Sire.

Paul îl privi lung, înfruntând licărul rece al ochilor albastru-în-al bastru, scrutând faţa încadrată de barbă, aerul autoritar.

În cele din urmă, un zâmbet crispat făcu să-i tresară buzele.
- Ai dreptate, spuse. Îmi cer scuze.

Kynes îşi aţinti privirea în ochii lui Paul, apoi rosti brusc:
- Un Harkonnen nu şi-ar fi recunoscut niciodată greşeala. Poate că nu eşti ca ei, Atreides.