Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Manhattan Beach


Jennifer Egan, traducere de Paul Slayer Grigoriu

24.07.2019
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jennifer Egan
Manhattan Beach
Editura Pandora M, 2019

Traducere din limba engleză şi note de Paul Slayer Grigoriu


***
Intro

Jennifer Egan s-a născut la Chicago, în 1962, şi a copilărit în San Francisco. A studiat literatura engleză la Universitatea din Pennsylvania şi a publicat proză scurtă în mai multe reviste prestigioase: The New Yorker, Harper's Magazine, Zoetrope: All-Story, Ploughshares, Granta şi McSweeney's.

Este autoarea romanului The Invisible Circus, care a fost adaptat pentru marele ecran în 2001, având-o în rolul principal pe Cameron Diaz, a romanului Look at Me, care a fost nominalizat la National Book Award, a volumului de povestiri Emerald City and Other Stories şi a bestsellerului The Keep.

Romanul Pe aici au trecut Cuţitarii (Pandora M, 2012) a câstigat în 2011 Premiul Pulitzer pentru Ficţiune, National Book Critics Circle Award şi LA Times Book Prize.
*
Brooklyn. Marea Criză. Anna Kerrigan are doisprezece ani şi îl însoţeşte pe tatăl său în vizită la Dexter Styles, un om care, îşi dă ea seama, este esenţial pentru supravieţuirea familiei lor. Anna e fascinată de priveliştea mării de dincolo de casa lui Dexter şi de secretul apăsător ce pare să-i unească pe cei doi bărbaţi.

Ani mai târziu, tatăl ei a dispărut, iar ţara este în război. Anna lucrează la Şantierul Naval din Brooklyn, unde femeilor le este permis să ocupe slujbe rezervate altădată doar bărbaţilor, care acum sunt pe front. Anna devine prima femeie scafandru - una dintre cele mai periculoase şi mai masculine profesii -, rolul ei fiind să repare navele care vor ajuta America să câştige războiul. Într-o seară, îl întâlneşte din nou pe Dexter Styles într-un club şi începe să înţeleagă cât de complexă a fost viaţa tatălui ei şi care ar putea fi motivul dispariţiei lui.

Cu o atmosferă de thriller noir, primul roman istoric al lui Jennifer Egan îi urmăreşte pe Anna şi Styles într-o lume plină de gangsteri, marinari, şoferi, bancheri şi sindicalişti. Manhattan Beach este o explorare inteligentă şi tulburătoare a unui moment de cotitură din istoria Americii şi a lumii, precum şi a schimbării de paradigmă în felul cum se definesc bărbaţii şi femeile.

Un roman excepţional de la una dintre cele mai importante scriitoare contemporane.

Bestseller New York Times de la câştigătoarea Pulitzer pentru Pe aici au trecut cuţitarii
Jennifer Egan e probabil cea mai bună romancieră americană în viaţă. (Time)
O scriitoare incredibil de talentată. (The Guardian)
Manhattan Beach este o saga tulburătoare, ingenioasă şi plină de revelaţii, o carte profundă şi, în acelaşi timp, captivantă ca un thriller, care cu siguranţă îşi va transfigura cititorii. (Booklist)
Fastuos şi impecabil construit, Manhattan Beach pendulează între scene de violenţa şi cea mai autentică tandreţe. Forţa emoţională a cărţii demonstrează încă o dată talentul extraordinar al lui Egan. (Publishers Weekly)

Fragment
PARTEA ÎNTÂI
Ţărmul
CAPITOLUL 1
 
Ajunseseră deja cu maşina la casa domnului Styles când Anna şi-a dat seama că tatăl ei era neliniştit. La început, fusese mai atentă la drum, plutind pe Ocean Parkway ca şi cum s-ar fi îndreptat spre Coney Island, deşi trecuseră patru zile de la Crăciun şi era mult prea frig pentru plajă. Apoi, casa în sine: un palat din cărămizi aurii, cu două etaje, ferestre de jur împrejur şi tende cu dungi verzi şi galbene. Era ultima casă de pe strada înfundată care ducea la mare.

Tatăl ei a tras maşina Model J lângă bordură şi a oprit motorul.
- Toots, a spus, nu te uita chiorâş la casa domnului Styles.
- Bineînţeles că n-o să mă uit chiorâş la casa lui.
- Asta faci acum.
- Nu, a spus ea. Îmi mijesc ochii.
- Asta înseamnă să te uiţi chiorâş, a spus el. Tocmai ai dat definiţia.
- Nu şi pentru mine.

S-a întors brusc spre ea.
- Nu te uita chiorâş!

Atunci şi-a dat seama. L-a auzit înghiţind în sec şi a simţit că i se strânge stomacul de îngrijorare. Nu era obişnuită să-l vadă pe tatăl ei agitat. Distras, da. Gânditor, cu siguranţă.
- De ce nu-i place domnului Styles să te uiţi chiorâş? a întrebat.
- Nimănui nu-i place.
- Nu mi-ai spus asta până acum.
- Vrei să mergi acasă?
- Nu, mulţumesc.
- Pot să te duc acasă.
- Dacă mă uit chiorâş?
- Dacă-mi provoci durerea de cap care începe să mă ia.
- Dacă mă duci acasă, a spus Anna, vei fi în foarte mare întârziere.

S-a gândit că ar putea să o pălmuiască. O mai făcuse o dată, după ce ea dăduse drumul unui şuvoi de înjurături pe care le auzise în port, iar mâna lui îi găsise obrazul pe nevăzute, ca un bici. Umbra acelei palme încă o urmărea pe Anna, făcând-o în mod ciudat să fie mai îndrăzneaţă, ca şi cum ar fi sfidat-o.

Tatăl ei s-a frecat pe mijlocul frunţii, apoi a ridicat privirea. Nu mai era agitat - îl vindecase ea.
- Anna, a spus. Ştii ce trebuie să faci pentru mine.
- Bineînţeles.
- Fii fermecătoare, aşa cum eşti tu, cu copiii domnului

Styles, cât vorbesc eu cu el.
- Ştiam asta, tati.
- Sigur că ştiai.

A coborât din Model J cu ochii larg deschişi şi lăcrimând de la soare. Fusese maşina lor până când se prăbuşise bursa. Acum era a sindicatului, care i-o împrumuta tatălui ei ca să rezolve treburile sindicatului. Annei îi plăcea să meargă cu el când nu era la şcoală - la pista de curse, la mic dejunuri de împărtăşanie şi la evenimente bisericeşti, în clădiri de birouri unde lifturile îi transportau către etajele de sus, din când în când chiar la câte un restaurant. Dar niciodată într-o casă particulară ca aceasta.

Le-a deschis doamna Styles, care avea sprâncene impecabil pensate, ca o vedetă de cinema, şi o gură lungă, rujată lucios. Obişnuită să-şi socotească propria mamă mai drăguţă decât orice femeie pe care o întâlnea, Anna a rămas descumpănită de farmecul izbitor al doamnei Styles.
- Speram s-o cunosc pe doamna Kerrigan, a spus doamna Styles cu voce răguşită, ţinând în mâna ei mâna domnului Kerrigan.

La care el a răspuns că fiica lui mai mică nu se simţise bine în acea dimineaţă şi soţia rămăsese acasă cu ea, s-o doftoricească.

Nici urmă de domnul Styles.

Politicos, dar - spera ea - fără a-şi arăta groaza, Anna a acceptat un pahar cu limonadă de pe o tavă de argint adusă de o servitoare negresă îmbrăcată în uniformă albastru-deschis. În luciul puternic al podelei de lemn din holul de la intrare, a prins cu coada ochiului reflecţia propriei rochii roşii, cusută de mama ei. Dincolo de ferestrele camerei de zi alăturate, marea vuia sub soarele slab de iarnă.

Fiica doamnei Styles, Tabatha, avea doar opt ani - cu trei mai puţin decât Anna. Cu toate acestea, Anna s-a lăsat condusă de mână la "camera copiilor", aflată jos - o încăpere dedicată exclusiv jocului, plină de o cantitate şocantă de jucării. O inspecţie rapidă a scos la iveală o păpuşă, mai mulţi ursuleţi mari şi un căluţ-balansoar. În camera copiilor era o "dădacă", o femeie pistruiată, cu voce răguşită, a cărei rochie de lână se sforţa, ca un raft de cărţi supraîncărcat, să-i ţină în frâu bustul masiv. Anna a presupus, după faţa lată şi ochii vioi, că Dădaca era irlandeză şi a simţit că riscă să-i citească gândurile. S-a hotărât să păstreze distanţa.

Doi băieţei - gemeni sau cel puţin interschimbabili - se chinuiau să asambleze şinele unui trenuleţ electric. În parte pentru a o evita pe Dădaca ce respingea rugăminţile de ajutor ale băieţilor, Anna s-a ghemuit lângă fragmentele disparate, oferindu-şi serviciile. Simţea logica părţilor metalice în vârful degetelor; îi era atât de uşor, încât nu putea să se gândească decât că ceilalţi nu-şi dădeau cu adevărat silinţa. Ceilalţi doar se uitau, lucru la fel de inutil când asamblezi lucrurile ca a studia un tablou pe pipăite. Anna a fixat piesa care le dădea bătăi de cap băieţilor şi a mai luat câteva din cutia proaspăt deschisă. Era un tren Lionel, cu şinele de o calitate evidentă din forţa cu care se îmbinau. În timp ce lucra, Anna arunca din când în când câte o privire către păpuşa aflată în capătul unui raft. Îşi dorise cu atâta violenţă una cu câţiva ani în urmă, încât disperarea ei părea să se fi desprins şi să fi rămas înăuntrul ei. Era straniu şi dureros să descopere această dorinţă veche acum, în acest loc.

Tabatha îşi legăna noua păpuşă primită de Crăciun, o Shirley Temple în haină de blană de vulpe. Privea, în transă, cum Anna asambla şinele de tren ale fraţilor ei.
- Unde stai? a întrebat.
- Nu departe.
- La plajă?
- Lângă.
- Pot să vin la tine acasă?
- Sigur că da, a spus Anna, îmbinând şinele cu aceeaşi viteză cu care i le dădeau băieţii.

Aproape că terminase o formă de opt.
- Ai fraţi? a întrebat Tabatha.
- O soră, a spus Anna. Are opt ani, ca tine, dar e rea. Fiindcă e foarte drăguţă.

Tabatha a părut îngrijorată.
- Cât de drăguţă?
- Extrem de drăguţă, a spus Anna cu un aer grav, apoi a adăugat:
- Seamănă cu mama noastră, care a dansat în Follies.

A devenit imediat conştientă cât de greşit era să se laude aşa. Nu te apuca niciodată să spui ceva decât când nu ai de ales, îi răsună în minte vocea tatălui ei.

Prânzul a fost servit de aceeaşi servitoare negresă pe o masă din camera de joacă. S-au aşezat ca adulţii pe scăunelele lor, cu şervete de pânză în poală. Anna s-a uitat de mai multe ori la păpuşă, căutând un pretext să o ia în braţe fără să recunoască ce mult o interesa. Dacă ar fi putut măcar să o simtă în braţe, ar fi fost mulţumită.

După prânz, ca recompensă pentru că se purtaseră frumos, Dădaca i-a lăsat să se înfofolească în haine şi pălării şi s-o tulească pe o uşă din dos de-a lungul unei cărări care ducea din spatele casei domnului Styles către o plajă privată. Un arc lung de nisip acoperit de un strat de zăpadă cobora spre mare. Anna fusese în port iarna, dar niciodată pe plajă. Valuri miniaturale se ridicau sub straturile de gheaţă care se crăpau când călca pe ele. Pescăruşii strigau şi plonjau în vântul rebel, cu burţile de un alb imaculat. Gemenii îşi luaseră cu ei pistoale cu laser tip Buck Rogers, dar vântul le transforma împuşcăturile şi prăbuşirile în pantomimă.

Anna a privit marea. Avea un sentiment, cum stătea aşa, pe ţărmul ei: o îmbinare electrică de atracţie şi groază. Ce ar fi ieşit la iveală dacă toată apa dispărea deodată? Un peisaj de obiecte pierdute: vapoare scufundate, comori ascunse, aur şi pietre preţioase şi brăţara care-i căzuse de la încheietura mâinii într-un canal. Cadavre, adăuga mereu tatăl ei, râzând. Pentru el, oceanul era un pustiu.

Anna s-a uitat la Tabby, care tremura lângă ea, şi a vrut să-i spună ce simţea. Adesea era mai uşor să le spui lucruri străinilor. În loc de asta, a repetat ce spunea mereu tatăl ei în faţa unui orizont gol:
- Nu se vede niciun vapor.

Băieţeii îşi târau pistoalele cu laser spre valurile care se spărgeau de mal, cu Dădaca gâfâind în urma lor.
- Nu vă apropiaţi de apă, Phillip, John-Martin! a şuierat ea cu o forţă uimitoare. Aţi înţeles?

I-a aruncat o privire dură Annei, care îi dusese acolo, şi i-a mânat pe gemeni spre casă.
- Ţi se udă pantofii, a spus Tabby, printre dinţii care-i clănţăneau
- Oare să-i scoatem? a întrebat Anna. Ca să simţim frigul?
- Nu vreau să-l simt!
- Eu, da.

Tabby a privit cum Anna desfăcea curelele pantofilor negri de lac pe care îi împărţea cu Zara Klein, fata de jos. Şi-a scos ciorapii de lână, apoi şi-a adâncit picioarele albe, osoase, prea lungi pentru vârsta ei, în apa îngheţată. Fiecare dintre ele a trimis către inimă o senzaţie agonizantă, parte din care era o flacără de durere neaşteptat de plăcută.
- Cum e? a chirăit Tabby.
- Rece, a spus Anna. Cumplit, cumplit de rece.

S-a străduit din toate puterile să nu dea înapoi în mod vizibil, iar rezistenţa i-a sporit surescitarea ciudată. A aruncat o privire spre casă şi a văzut doi bărbaţi în pardesiuri închise la culoare pe cărarea pietruită, dincolo de nisip.
- Aceia sunt taţii noştri?
- Lui tati îi place să discute afaceri afară, a spus Tabby.

Departe de urechile iscoditoare.

Anna simţea o compasiune binevoitoare faţă de tânăra Tabatha, exclusă de la discuţiile de afaceri ale tatălui ei, în timp ce ea avea voie să asculte oricând voia. Nu auzea mare lucru. Sarcina tatălui ei era să transmită salutări sau urări de bine de la oamenii din sindicate către alţi oameni care le erau prieteni. Aceste salutări includeau un plic, uneori un pachet, pe care uneori le ducea undeva sau le primea - n-ai fi observat dacă nu erai atent. De-a lungul anilor, vorbise o grămadă cu Anna fără să ştie că vorbea, iar ea auzise fără să-şi dea seama că asculta.

A rămas surprinsă de modul familiar, vioi în care tatăl ei stătea de vorbă cu domnul Styles. Păreau să fie prieteni. După toate acestea.

Bărbaţii au schimbat direcţia şi au luat-o prin nisip spre Anna şi Tabby. Anna a ieşit grăbită din apă, dar îşi lăsase pantofii prea departe ca să-i poată încălţa la timp. Domnul Styles era mai mare decât tatăl ei, un bărbat impunător cu părul negru dat cu briantină ieşit de sub marginea pălăriei.
- Spune-mi, asta este fiica ta? a întrebat. Face faţă temperaturilor arctice fără să aibă măcar o pereche de ciorapi.

Anna a simţit că tatăl ei era nemulţumit.
- Ea este, a răspuns el. Anna, spune-i bună ziua domnului Styles.
- Încântată să vă cunosc, a spus ea, strângându-i mâna cu putere, cum o învăţase tatăl ei, şi având grijă să nu mijească ochii când a ridicat privirea spre el.

Domnul Styles era mai tânăr decât tatăl ei, fără umbre sau cute pe faţă. Avea o anume vioiciune, o tensiune viguroasă, perceptibilă chiar şi prin pardesiul umflat. Părea să aştepte ceva la care să reacţioneze sau care să-l amuze. În acest moment, acel ceva era Anna.

Domnul Styles s-a lăsat pe vine lângă ea, în nisip, şi a privit-o direct în faţă.
- De ce eşti în picioarele goale? a întrebat. Nu simţi frigul sau te dai mare?

Anna nu avea un răspuns pregătit. Nu era niciuna dintre cele două; mai degrabă un impuls de a o ţine pe Tabby uimită şi nedumerită. Dar nici asta nu a reuşit să articuleze.
- De ce m-aş da mare? a spus. Am aproape doisprezece ani.
- Bun, şi cum e?

A simţit mentă şi alcool în respiraţia lui, chiar dacă bătea vântul. Şi-a dat seama brusc că tatăl ei nu-i auzea.
- Doare numai la început, a spus. După o vreme nu mai simţi nimic.

Domnul Styles a rânjit, de parcă replica ei fusese o minge a cărei prindere îi provocase o plăcere fizică.
- Cuvinte de învăţătură, a spus, apoi s-a ridicat din nou la înălţimea lui imensă. E puternică, a remarcat el spre tatăl Annei.
- Este.

Tatăl ei i-a evitat privirea.

Domnul Styles şi-a scuturat nisipul de pe pantalonii plisaţi şi s-a întors ca să plece. Epuizase momentul şi era în căutarea următorului.
- Sunt mai puternici decât noi, l-a auzit spunându-i tatălui ei. Norocul nostru că nu ştiu.

Anna s-a gândit că s-ar putea întoarce să o privească, dar părea să fi uitat.

*
Dexter Styles a simţit cum nisipul i se strecura în pantofii Oxford în timp ce se opintea înapoi pe cărare. Era absolut sigur că îndârjirea pe care o simţise la Ed Kerrigan rodise în toată splendoarea ei în fiica cu ochi negri. Asta dovedea ce crezuse dintotdeauna: bărbaţii erau daţi de gol de copiii lor. Acesta era motivul pentru care Dexter făcea rar afaceri cu vreun bărbat înainte de a-i cunoaşte familia. Şi-ar fi dorit ca şi Tabby să fi mers în picioarele goale.

Kerrigan conducea un Duesenberg Model J din '28, albastru Niagara, dovadă a gusturilor alese şi a perspectivelor luminoase dinainte de criză. Avea un croitor excelent. Şi totuşi, omul avea ceva întunecat, ceva care intra în contradicţie cu hainele şi automobilul şi chiar şi cu felul lui deschis şi iscusit de a face conversaţie. O umbră, un necaz. Pe de altă parte, cine nu avea un necaz? Sau mai multe?

În momentul în care au ajuns la cărare, Dexter era hotărât să-l angajeze pe Kerrigan, dacă se înţelegeau în privinţa unor condiţii acceptabile.
- Spune-mi, ai timp să mergem să-l cunoşti pe un vechi prieten de-ai mei? a întrebat.
- Sigur, a spus Kerrigan.
- Nu te aşteaptă soţia?
- Nu înainte de cină.
- Fiica ta? O să-şi facă griji? Kerrigan a râs.
- Anna? E specialitatea ei să-mi provoace griji.

Anna se aştepta dintr-un moment într-altul să fie chemată de pe plajă de tatăl ei, dar, în cele din urmă, Dădaca a fost cea care a venit, pufnind indignată, şi le-a poruncit să treacă la căl- dură. Lumina se schimbase şi camera de joacă părea apăsătoare şi întunecoasă. Era încălzită de o sobă pe lemne. Au mâncat biscuiţi cu nuci şi au privit trenuleţul electric gonind pe şina în formă de opt pe care o construise Anna, cu aburi adevăraţi ieşind din coşul miniatural. Nu văzuse niciodată o asemenea jucărie şi nici nu-şi imagina cât ar putea să coste. Se săturase de această aventură. Durase mult mai mult decât vizitele lor obişnuite de socializare şi rolul pe care îl juca pentru alţi copii o epuizase pe Anna. Parcă trecuseră mai multe ore de când îl văzuse ultima dată pe tatăl ei. În cele din urmă, băieţii au lăsat trenul mergând şi s-au dus să se uite la cărţi cu imagini. Dădaca aţipise într-un balansoar. Tabby stătea întinsă pe un covor împletit, cu noul ei caleidoscop îndreptat spre lampă.

Pe un ton neutru, Anna a întrebat:
- Pot să-ţi iau în braţe păpuşa?

Tabby a consimţit vag, iar Anna a luat păpuşa cu grijă din raft. Păpuşile de acest fel erau de patru dimensiuni, iar aceasta era a doua dintre cele mici - nu bebeluşul nou-născut, ci un bebeluş un pic mai mare, cu ochi albaştri speriaţi. Anna a întors păpuşa spre ea. În mod vizibil, exact aşa cum promiteau reclamele din ziar, irişii albaştri au alunecat spre colţul ochilor, ca şi când ar fi privit-o pe Anna. A simţit un val de bucurie pură care aproape a făcut-o să râdă. Buzele păpuşii formau un "O" perfect. Sub buza de sus erau pictaţi doi dinţi albi.

Ca şi cum ar fi simţit cât de încântată era, Tabby a sărit în picioare.
- Ţi-o dau ţie! a strigat. Nu mă mai joc deloc cu ea. Anna a procesat impactul ofertei. Cu două Crăciunuri în urmă, când îşi dorise în mod atât de acut păpuşa, nu îndrăznise s-o ceară - vapoarele nu mai veneau, iar ei nu mai aveau bani. Acum dorinţa fizică extremă pe care o simţea pentru păpuşă i-a provocat un spasm, tulburând înţelegerea profundă a faptului că, evident, trebuia să refuze.
- Nu, mulţumesc, a spus în cele din urmă. Am una mai mare acasă. Voiam doar să văd cum e cea mică.

Cu un efort suprem, s-a forţat să pună păpuşa la loc pe raft, cu mâna pe un picior de cauciuc, până când a simţit privirea Dădacei asupra ei. Mimând indiferenţa, a întors capul. Prea târziu. Dădaca văzuse şi ştia. Când Tabby a ieşit din cameră, chemată de mama ei, Dădaca a luat păpuşa şi i-a aruncat-o Annei.
- Ia-o, dragă, a şoptit înverşunată. Nu-i pasă - are mai multe jucării decât îi trebuie. Toţi au.

Anna a ezitat, pe jumătate convinsă că ar putea exista o cale de a lua păpuşa fără să afle nimeni. Dar simplul gând la reacţia tatălui ei a făcut-o să reacţioneze mai dur.
- Nu, mulţumesc, a spus rece. Oricum sunt prea mare pentru păpuşi.

Fără a arunca nicio privire în spate, a ieşit din camera de joacă. Dar mila Dădacei o împovărase şi, în timp ce cobora scările, genunchii îi tremurau.

Văzându-l pe tatăl ei în camera de zi, Anna a rezistat impulsului de a alerga la el ca să îmbrăţişeze picioarele, cum făcea de obicei. Era cu haina pe el. Doamna Styles îşi lua rămas-bun.
- Data viitoare, să vii cu sora ta, i-a spus Annei şi a sărutat-o uşor pe obraz, lăsând în urmă o undă de parfum de mosc.

Anna a promis că o va aduce. Afară, maşina Model J lucea mat în soarele de după-amiază târzie. Fusese mai lucioasă când era maşina lor; băieţii de la sindicat o curăţau mai rar.

Pe când se îndepărtau de casa domnului Styles, Anna se gândea la o remarcă deşteaptă potrivită pentru a-l dezarma pe tatăl ei - dintre cele pe care le făcea spontan când era mai mică, iar râsul lui surprins era primul lucru care-i spunea că fusese amuzantă. În ultima vreme, observase adesea că încerca să regăsească o stare mai veche, de parcă o anumită prospeţime sau inocenţă se îndepărtase de la ea.
- Presupun că domnul Styles nu era la bursă, a spus în cele din urmă.

A chicotit şi a tras-o către el.
- Domnul Styles nu are nevoie de bursă. Are cluburi de noapte. Şi alte lucruri.
- E la sindicat?
- O, nu! Nu are nicio legătură cu sindicatul.

Asta era o surpriză. În general, cei de la sindicat purtau pălării, iar docherii şepci. Unii, ca tatăl ei, le purtau pe amândouă, în funcţie de zi. Când se îmbrăca bine, aşa cum făcuse acum, Anna nu şi-l putea imagina pe tatăl ei cu un cârlig de docher. Maică-sa lua pene exotice de la munca ei cu ziua şi împodobea pălăriile tatei cu ele. Îi schimbase croiala costumelor ca să se potrivească şi să-i ascundă silueta uscată - slăbise de când nu mai veneau vapoarele şi făcea mai puţin sport.

Tatăl ei conducea cu o singură mână, cu ţigara prinsă între două degete aflate pe volan şi cu celălalt braţ în jurul Annei.

S-a sprijinit de el. În cele din urmă era mereu vorba despre ei doi în mişcare, cu Anna plutind pe un val de mulţumire, adormită. A simţit un miros nou în maşină, prin fumul de ţigară al tatălui ei, un miros argilos, familiar pe care nu-l putea identifica.
- De ce erai în picioarele goale, Toots? a întrebat el, după cum se aştepta.
- Ca să simt apa.
- Asta fac fetele mici.
- Tabatha are opt ani şi nu a făcut-o.
- A fost mai deşteaptă.
- Domnului Styles i-a plăcut ce am făcut.
- Habar n-ai ce gândea.
- Ba da. A stat de vorbă cu mine când tu nu auzeai.
- Am observat, a zis el, aruncându-i o privire. Ce ţi-a spus? Gândul ei s-a întors la nisip, la frig, la durerea din picioare şi la bărbatul curios de lângă ea - toate acestea împreunate acum cu dorinţa pe care o simţise de a avea păpuşa aceea.
- A zis că sunt puternică, a răspuns ea cu un nod în gât. Ochii i s-au înceţoşat pentru o clipă.
- Şi aşa şi este, Toots, a spus el, sărutând-o pe creştetul capului. Oricine îşi dă seama de asta.

La un semafor, şi-a mai scos o ţigară din pachetul de Viceroy. Anna s-a uitat înăuntru, dar luase deja cuponul. Îşi dorea ca tatăl ei să fi fumat mai mult; strânsese 78 de cupoane, dar obiectele din catalog nici măcar nu erau interesante decât de la 125 în sus. Cu opt sute puteai să-ţi iei un set de tacâmuri de argint într-o cutie personalizată, iar la 700 era un prăjitor de pâine automat. Dar aceste numere păreau de neajuns. Catalogul Premiums era sărac în jucării: doar un urs panda din Frank Buck şi o păpuşă Betsy Wetsy cu toaletă completă la 250, dar păreau deja sub nivelul ei. O atrăgea ţinta cu săgeţi "pentru copii mai mari şi adulţi", dar nu se vedea aruncând săgeţi ascuţite prin apartamentul lor mic. Dacă o lovea pe Lydia?

Fumul se ridica din tabăra din Prospect Park. Erau aproape acasă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer