Să nu râzi :((

În viaţa reală, Raluca Feher este director de creaţie la CAP şi unul dintre fondatorii Frontline Club Bucharest, filiala românească a unuia dintre cele mai faimoase cluburi de presă din lume. În viaţa ideală, Raluca este o exploratoare curioasă, călătoare printre vorbe şi poveşti, prin teritorii bătătorite sau încă nedescoperite. Citiţi-o pe https://feher.live/.

De aceeaşi autoare, la Editura Trei au apărut volumele America dezgolită de la brâu în jos I şi II şi Splendidul loc al fericirii supreme.

Să nu râdeţi....
Dar nici nu o să puteţi. Cartea asta doare, exasperează. O iubire maternă, ca o ură grea. Ura că nu eşti cenuşăreasa, oricâţi pantofi ai, că universul nu se orânduieşte în cercuri concentrice de răsplăţi. Că nu stă drepţi, la ordinele tale. Pe care nu ştii să le dai, fiindcă ai pus re-ul înaintea sentimentului. Fiindcă ai numai răspunsuri şi nicio întrebare. Fiindcă virtutea principală pe care o corcoleşti la piept este despre ce nu eşti şi ce nu poţi, într-o lume care conspiră împotriva ta. A ta, Buricul absolut al pământului. Mama, Gaia, Glia. Tellus Mater. Pântec şi mormânt.
Nu. Nu o să râdeţi. Dar cred că veţi simţi, trăi, înţelege mai bine fatal/ismul. Cordonul ombilical netăiat la timp de sabia Liberului Arbitru. Personajul acela lipsă din cultura noastră mioritică. Personajul după care tânjim până la ştreangul în care ne atârnăm propria neputinţă.
Să nu râzi:(( este o experienţă limită, ascunsă de obicei de mituri şi tăceri. Doare, exasperează. Eliberează. (Mihaela Miroiu, filosof, scriitoare)

Pentru proza pe care ne-o propune Raluca Feher putem prelua, într-o formulă redusă, ceea ce a spus cândva un gânditor care a marcat istoria reflecţiei: să nu râzi, să nu plângi, doar să înţelegi.
Şi, de fapt, ce avem noi aici? Ceva consistent şi, pentru literatura de azi, luminos şi incitant. Ceva care, între altele, ne îndeamnă să parafrazăm formula invocată mai sus. Fiindcă despre literatura pe care o face Raluca Feher, cu o siguranţă de sine extraordinară, cu nerv, cu o tăietură a frazei care tinde spre o (binevenită pentru proză) precizie de tip chirurgical, şi, îngăduiţi aceasta, cu graţie şi şarm, se poate spune imediat şi bine-meritat: să nu râzi, să nu plângi, să înţelegi; dar şi să admiri, să te bucuri. Şi să dai mai departe. Şi anume: să te bucuri şi să dai mai departe literatură de foarte bună calitate! (Cristian Pătrăşconiu, jurnalist cultural)

Unii ar spune că Raluca Feher e o publicitară care a văzut lumea. După ce i-am citit cărţile, ştiu că e o povestitoare dusă cu capul care deschide la nesfârşit cutiuţele lumii, căutând un înţeles. Iar ceea ce găseşte e, fără excepţie, absurd, vesel sau doar înfricoşător. Că e departe, că e aproape, lumea e altfel, dar la fel peste tot: dusă cu capul. După ce citeşti, te prinzi că lucrurile pe care te-ai bazat toată viaţa stau invers. Oamenii supravieţuiesc în zeci, sute de lumi cu care sunt obligaţi să negocieze şi cărora li se supun, până la urmă.
Cartea de faţă este o Feher la pătrat. Adică două: autoarea şi eroina ei, Diana, care povesteşte fără să mai scoată un cuvânt (ar fi şi greu, cu o funie în jurul gâtului!) istoria eşecului personal. Este un roman, dar şi o carte de povestiri, de memorii, o carte dusă cu capul. Pe scurt, nu oferă nicio speranţă. Ceea ce însă o deosebeşte fundamental de tomurile care vestesc sfârşitul lumii e tonul. Iar acest spectacol de cuvinte în mişcare ascunde ceva imobil: omul, incapabil să evadeze dintr-un destin nesuferit. (Florin Iaru, scriitor)

Să nu râzi:(( este o carte despre mame şi fiice, multe mame şi multe fiice care au ajuns să semene cu mamele lor, femei neterminate şi femei neîncepute. Este o carte pe care am eliminat-o ca pe-o piatră la rinichi.
Şi tot nu mă simt mai bine. (Raluca Feher)


Eram în baie când a sunat telefonul, nu l‑am auzit. A sunat de mai multe ori, de vreo patru cred. Niciodată Mihaela nu sună de patru ori. E clar că s‑a întâmplat ceva.
- S‑a sinucis Diana.

Am tăcut. Cu gura deschisă am tăcut. Mihaela vorbea ceva şi eu nu auzeam, cu timpanul spart de cuvântul‑pumn. Sinucis.

Nu e cuvânt‑pumn, e cuvânt‑motor de rachetă Saturn. Nu numai că mi‑a crăpat timpanul, dar toate ideile au căzut moarte în vacarmul decolării.

Mihaela striga la mine.
- Mai eşti aici? Hei, măi, ai închis?
- Nu.
- Hai că vin la tine.

Am părul ud şi faţa udă şi nu sunt 70% apă, pentru că toată s‑a evaporat din mine sub vântul nuclear al veştii. Mi‑e sete şi beau trei pahare de vin şi vinul mă umple ca pe‑o damigeană, nu aud nimic de la lichidul care curge în mine.

Mihaela organizează pomana.

Trebuie să mergem la mama Dianei. Oare frate‑su, Vlad, ştie? Cred că nu ştie, e plecat în Canada de câteva luni.
- Cum a murit? apuc să întreb.
- S‑a spânzurat. A găsit‑o Alin, nu ajunsese de două zile la serviciu, nu răspundea la telefon, iar el avea nevoie urgent de maşină. Ştii că îi dăduse maşina ca să poată merge zilnic la maică‑sa.

Nu ştiu nimic din toate astea. De ce ar fi vrut să meargă la maică‑sa? După ce a murit papa Victor, aproape că nu mai vorbeau. Diana a considerat mereu că maică-sa, ţăranca pocnită - cum îi spunea când vorbeam despre ea -, l‑a băgat pe taică‑su în mormânt.
"Cea mai lungă crimă din lume", aşa spunea când vorbea despre relaţiile dintre Victor şi Mily.
- Unde e maică‑sa?
- Cum unde? La balamuc. A reuşit să o interneze într‑un spital de boli nervoase, undeva lângă Sibiu. Mergea zilnic la ea, două ore dus, două ore întors. De la asta i s‑a tras. Şi de la băutură. Hai, frate, chiar nu ştiai nimic sau şi tu eşti varză?

Îmi mai pun un pahar de vin şi îi torn unul şi Mihaelei. Mereu m‑au fascinat oamenii fără semne de întrebare. Calcă pe apă fără să se ude, nimic nu‑i trage la fund, nu ca pe noi, ăştilalţi, mereu nedumeriţi, confuzi, cu buzunarele pline de bolovanii dubiilor. Ne scufundăm în mâlul îndoielilor şi pe deasupra noastră trec, cu pantofii albi ca scoşi din cutie, Mihaelele sprintene care au ştiut mereu cum se vor isprăvi poveştile noastre, ale tuturor, mari sau mici. E atât de clar pentru ei, totul.
- Era clar că e deprimată şi băutura se ştie că duce la depresie şi...
- Cum s‑a spânzurat?
- Cum adică? De lustră, cred. Săracu' Alin, îţi dai seama că eşti marcat pe viaţă, să vezi că se apucă şi el de băut acum. E un cerc vicios.
- Când s‑a întâmplat?
- Acum o oră jumate. Mai întâi am sunat‑o pe diriga şi apoi pe Tavi şi pe urmă pe tine.
- De ce ai sunat‑o pe diriga?

Mihaela se uită la mine ca la o cretină. Este în continuare comandanta de detaşament din 1988, eu sunt comandanta de grupă. Diana era olimpică la geografie, cred. Nu ştiu dacă avea şnur. Mihaela a ajuns la 45 de ani în cămaşa albă şi fusta plisată de pionier.
- Să ne organizăm cu clasa.

Deschid o altă sticlă de vin. Telefonul Mihaelei sună şi ea vorbeşte întruna. Mama Dianei a fost anunţată. A făcut o criză, e pe sedative.
- Ce criză?
- De plâns, de nebunie. Doar e la balamuc.

Asta înseamnă că, nebună fiind deja, dacă a făcut o criză de isterie, poate şi‑a anulat boala şi preţ de cinci minute o fi fost şi ea adunată în matricea iniţială. O fi fost normală.

Înmormântarea o să fie vineri. Asta aflăm de la Vero, sora lui Alin. Alin e acasă. Nu prea vorbeşte şi bea vodcă.

Vero spune că Diana era moartă de cel puţin o zi, aşa a zis legistul. Că Alin a sunat imediat la Salvare şi Salvarea a trimis legistul. Era vânătă la faţă şi umflată. Alin nu a atins‑o, a trebuit să treacă pe lângă ea, pentru că era cumva prinsă de uşă.
- S‑a spânzurat de uşă?

E prima oară când o văd pe Mihaela uimită. Comandanta de detaşament nu a punctat niciodată bine la fizică mecanică. Ar cere lămuriri ca să vizualizeze cadavrul mai bine, dar îi este ruşine de mine.

Vero bea vinul, mă întreabă dacă poate să‑şi aprindă o ţigară. Îi cer şi eu una.
- Dar tu te‑ai lăsat de câţiva ani. Doar nu te reapuci de fumat acum?

E prea mult într‑o singură zi, chiar şi pentru Mihaela.

Aprind ţigara, trag din ea cu nădejdea omului care speră că turbina dinăuntru poate fi astfel repornită. Poate o să simt ceva. Dar sunt amorţită în continuare.

Îmi amintesc povestea unui băiat al cărui centru al durerii din creier nu funcţiona. Impulsurile circulau prin nervi, informaţia ajungea la cap, dar creierul nu ştia să o citească, deci nu trimitea înapoi, prin nervi, răspunsul: durere, nu pune mâna pe plită sau scoate‑ţi cuţitul din pulpă.

Creierul asista la măcelul propriului vehicul ca un beţiv extatic.
Aşa sunt eu. Beţiv extatic.
Râd la tragedii şi plâng la glume.

Vero se uită la mine uimită cum încep să râd şi râd şi râd şi, cu coada ochiului, o văd pe Mihaela făcându‑i semn cu degetul mare şi arătătorul desenând un pahar care este dus de mai multe ori spre gură.

Vezi bine, sunt la al şaselea pahar în cât timp? Nici două ore.
- Aaaaa.

Vero se întoarce către mine şi îmi mai dă o ţigară în timp ce spune:
- Alin mi‑a zis că pe birou a văzut că era un post-it lipit pe o cutie. Spunea: pentru Raluca.

*
Au trecut trei săptămâni.

Cutia Dianei e pe masă, în bucătărie, lângă pachetul de Lucky. M‑am reapucat de fumat. Cutia e de la IKEA, de carton. Pe post‑it zice: pentru Raluca. Să nu râzi:((

Cei doi ochi şi guriţele triste compun un semn care îmi spun să nu fac mişto de ea.

Dianei i‑a fost mereu frică de ridicol. Sunt sigură că totul a venit de la maică‑sa, ţăranca pocnită, un monstru care şi‑a transformat copiii în cai de curse. Când nu ajungeau pe podium, îi bătea nemilos. Când au îmbătrânit şi nu mai erau buni de alergat, i‑a vândut la circ.

Nu ştiu cum a reuşit Diana să o bage pe maică-sa la azil sau clinica de boli nervoase. Probabil i‑a spus că acolo ajung toate vedetele, toţi bogătaşii României. Asta a fost singura cale.

Nu am mai vorbit de un an jumate cu Diana. Din seara în care mi‑a spus, beată, incoerentă, nervoasă, că i‑am distrus viaţa. Că niciodată prietenia noastră nu a contat pentru mine, că m‑am folosit de ea ca să mă ajung.

Aşa a zis: să te ajungi.
- Unde am ajuns, Diana?
- La Bucureşti, câştigi bine, vii şi îţi fluturi iubiţii şi banii, mă scoţi la restaurante, dar te doare‑n cur de mine, aşa cum te‑a durut şi de Vlad. Eşti o parvenită.

Sunt o parvenită.

Nu am mai vorbit. Cu Vlad, primul meu iubit, fratele Dianei, nu ne‑am mai spus vreun cuvânt de 18 ani.

Am deschis cutia de carton de la Diana în ziua înmormântării. Nu am intrat în capelă. Nu am văzut‑o moartă. Morţii tind să rămână cu mine, să apară în licăriri de câteva milisecunde în timp ce încerc să‑mi amintesc ce cumpărături să fac, când fac dragoste, când scobesc în cap după o reţetă de cocktail. Morţii îmi pun piedică gândurilor. Mă îngrozesc paloarea lor şi orizontalitatea ţeapănă; de ce, oare, nu‑i îngroapă în picioare?

Sau de ce nu‑i pun cu genunchii la gură, ca triburile Chachapoyas din Peru?

Îi ţin pe spate, cu tălpile cu vârfurile orientate în sus. De parcă ar putea merge pe perete. Stau acum la linia de plecare, aşteaptă semnalul când o iau cu toţii pe axa OY, în sus sau în jos. După cum le‑a fost viaţa, iad sau rai.

A Dianei a fost iad. Pentru că nu am fost acolo pentru ea, pentru că am tras uşa şi am plecat, iar ea a îngheţat ca fetiţa cu chibriturile afară, privind scânteile chibriturilor pe care i le aprindeam sub nas.

Nu ai fost niciodată atentă la mine.

Aşa mi‑a strigat. Avea dinţii negri şi buzele indigo, şi ochii roşii.

Când s‑a terminat cu Vlad, mi‑a fost silă de toată familia aia care m‑a târât în cocina scandalurilor fără număr. În urletele şi înjurăturile care se terminau amiabil, după opt minute, cu o invitaţie la masă. Ca şi cum cuvintele ălea, toate drăcuielile şi toate scabroşeniile, nu rămâneau în aer. Nu te izbeai de ele când te aşezai la masă, nu trebuia să scuturi farfuria de boule şi pizda mă‑tii, să speli furculiţele de flegme.
- Laaa maaasăăăă!!! striga Mily, iar noi ieşeam din camera lui Vlad - eu, Diana şi Vlad - cu ochii în pământ, eu mă scuzam şi spuneam că trebuie să plec acasă şi Diana insista să rămân, dar Vlad ştia că nu pot să îi salvez şi îmi aducea haina, mă conducea până jos şi eu plecam mereu înjumătăţită de oamenii ăştia nepăsători care şi‑au distrus copiii.

Vlad nu a venit la înmormântarea Dianei. Vero mi‑a spus de ce, dar nu am ţinut minte.

Poate nici el nu a putut să‑şi vadă sora cu vată în nas. Palidă. Sau vânătă. Umflată. Cu fălcile legate cu pânză. Poate a primit şi el o cutie cu un post‑it pe care scria: să nu râzi:(( Tu niciodată nu ai râs de mine, ai plâns de mine. Acum să râzi.

*
Cutia e pe masă.

Mi‑e frică să nu găsesc înăuntru vreun deget. Un teanc de scrisori netrimise care să demonstreze că eu sunt vinovată pentru moartea ei sau pentru viaţa ei de căcat terminată într‑o frânghie de la Hornbach.

Aş vrea să chem pe cineva să fie cu mine. Mă uit în telefon. E plin de morţi în telefon.

Ioana. Vali. Ion şi Andrei. Nu am şters pe niciunul. Stau cuminţi în mormintele lor din numere, 07 şi ceva. Cine răspunde, oare, dacă îl sun pe Sorin? A murit de cancer, acum nişte luni. Nu ştiam că are cancer. Cum nici la Andrei nu bănuiam o inimă beteagă.

E simplu să vizitezi morţii din telefon.

Nu trebuie să mergi cu flori. Nu trebuie să suporţi mirosul înecăcios de tămâie sau pe cel de pişat al cerşetorilor care umplu cimitirele.

*
În cutie sunt sute de pagini printate.

Nu ştiu câte sute pentru că nu există numerotare. Dar sunt cel puţin 400. Cel mult 700. Zic şi eu aşa, că nu mă pricep defel să estimez. Dacă aş fi fost bună la aproximat, aş fi ştiut că Diana e la cam 17 centimetri de moarte, atunci când am văzut‑o ultima oară.

Beată.

Alcoolul este un potenţiator al depresiei. Aşa mi‑a zis Diana atunci, râzând de maică‑sa care auzise cine ştie pe unde povestea asta şi apoi a venit acasă şi a reprodus‑o exact aşa: potenţiator.

De unde ştie ea ce e aia potenţiator? Se fac potenţiatori d‑ăştia în Giurgiu?

Mă uit peste pagini. Dialoguri, monologuri, povestiri. Îmi aduc aminte de prima poezie a Dianei. Sau, mă rog, prima operă în versuri pe care a scris‑o la ziar. Ştiu doar ceva pe sărite: te‑ncolonezi la nod şi‑ţi faci sepuku‑n pod. Finalul era însă superb: poezia se dezvoltă ca şi cum te pişi cu boltă.

Ce sunt ăstea 400 de pagini? Sau cel mult 700? Jurnalul ei? Jurnalul maică‑sii?

Acum nişte ani mi‑a spus că Mily are un jurnal, borcanul în care îşi urlă ura faţă de univers. Odată mi‑a citit din el. Mi s‑a făcut rău. Despre Diana scria că este ticăloasă, beţivă, curvă. Vick era curvarul‑impotent, Vlad era năsosul‑ratat.

Diana citea şi râdea şi mie mi‑era rău şi nu puteam nici măcar să mă prefac că mi se pare amuzant. Şi, la un moment dat, Diana a început să plângă cu hohote şi am luat‑o‑n braţe şi a plâns mult şi după a zis: hai să mergem să bem ceva.

Şi am mers.

Să nu râzi :((


Este o carte.

Este o criză de tuberculoză.

Diana a murit de tuberculoză. A scuipat sânge în batistă. Plămânii şi i‑a scuipat.

Este cartea vieţii ei, care este cartea vieţii maică‑sii, care este cartea vieţii bunică‑sii, maicile superioare din Dune.

Nu este o carte, este un pachet de cărţi pe care ghicitoarea ţi le răsfiră pe faţa de masă şi le întoarce una câte una, ai opt în pentagrame, care lângă Eremit înseamnă că o să mori de mâna ăleia care te‑a făcut.

Diana a înregistrat totul, toate şoaptele şi toate bocetele, toate vorbele la beţie şi toate vorbele la mânie. Nu ştiu cum de nu şi‑a pus ştreangul de gât mai devreme.

Cartea asta, Să nu râzi:((, este cartea pe care niciunul dintre noi nu vrea să şi‑o amintească. Umilinţele, laşităţile, supuşenia şi metamorfoza ratată, în loc să devenim fluturi, am rămas nişte larve rele, înjurând în barbă universul pentru incapacitatea noastră de a zbura.

Ieri mi‑am adus aminte de cuvântul teraformare.

Eram între paginile Dianei întinse în toată camera, hârtia asta vine aici, foaia asta se pupă cu asta şi mi‑am dat seama că teraformez viaţa asta în care am locuit şi eu un pic, câţiva ani, dar pe care nu o cunosc deloc, o viaţă străină ca o cameră de hotel în care ai stat două nopţi în patul cu cearşaful vârât bine sub saltea.

Teraformez viaţa asta necunoscută mie, aici fac un lac şi aici pun un munte, aşa cum îmi place mie. Dar Dianei cum i‑ar fi plăcut? Poate să pun lacul în altă parte şi să scot muntele de tot, căci nu‑i plăcea muntele, că era frig şi ea avea circulaţia periferică proastă. Pune‑ţi şi tu şosete, nu umbla desculţă prin casă, îi spunea maică‑sa, că ai circulaţia periferică proastă.

Dar Diana nu o asculta şi atunci Mily îmi spunea mie să îmi pun papuci.

Era frig la ei în casă, că nu dădeau drumul la centrală decât seara şi numai când erau -5 grade afară.

Teraformez viaţa Dianei. Aş teraforma şi moartea Dianei, aş putea să spun că nu s‑a sinucis, ci a murit de tuberculoză, scuipând sânge în batistă, căci avea sânge prea mult în plămâni şi batiste prea albe.

Sau pot să zic că a murit de frig, circulaţia asta periferică proastă i‑a venit de hac.

Dar ce mai contează?

Morţii cu morţii şi viii cu viii, cum spunea bunicul Dianei în carte. Eu nu l‑am cunoscut pe bunicul Dianei, cum nici ea nu l‑a cunoscut decât din faimoasele tirade ale maicăsii, care l‑a urât pe bătrân cu patimă. Cam cum a urât mai tot în jurul ei.

Să încep cu ce?

Zic să încep cu Viena.

E un început bun de carte, este vorba despre doi bătrâni ajunşi în Occident pe banii fetei lor cu picioare reci. Şi peripeţiile lor acolo, în Viena, la prinţesa Sisi.

Dar mai întâi să spunem că această carte, Să nu râzi:((, este scrisă la persoana întâi de Diana, fata care a murit, şi este o carte despre părinţii ei, mai degrabă despre mama ei, Mily, Maria Matei din Găujani, Giurgiu. Apare şi Vick, Victor, tatăl ei, şi mai apare şi Vlad, fratele ei, şi alţi unchi şi mătuşi trec prin cadru, dar este despre Diana şi Mily, fiică şi mamă.

Eu i‑aş zice Cea mai lungă crimă din lume. Dar şi Să nu râzi:(( îmi place. Pentru că în titlul ăsta intră şi mamă şi fiică şi toată tristeţea şi frica de pe lume. Să nu râzi:((, pentru că mi‑ai rupe inima.

Mi‑ai rupe inima şi eu sunt deja cu inima ruptă, de când m‑am născut am avut inima ruptă şi d‑aia am avut mâinile şi picioarele reci, că inima stricată nu putea să pompeze sângele cu atâta forţă cât să ajungă până‑n picioare.


Mily şi Vick pleacă la Viena. O să stea zece zile, să aibă timp de plimbări pe Dunăre şi de vizite la Schönbrunn. Nu vreau să‑i grăbesc, să alerge ca disperaţii să bifeze.

Cu trei nopţi înainte de plecare, maică‑mea nu mai doarme.
- A înnebunit de tot, sare în sus de trei metri din orice. Nu pot să‑i mai zic nimic.
- Păi nu‑i zi.

Taică‑miu a făcut bagajul. E imens.
- Ce dracu' vă luaţi, dom'le, atâtea haine? O să‑ţi crape hernia iar.
- Mă‑ta şi‑a luat patru perechi de pantofi, opt fuste, zece bluze, mi‑am luat şi eu patru perechi de pantaloni şi...
- Voi sunteţi normali, staţi zece zile, de ce să‑ţi iei patru perechi de pantaloni, când ai timp...
- Cari tu?
- Nu.
- Atunci lasă‑mă‑n pace!
- Nu car eu, dar eu dau banii când o fi să te operezi. Iar.

Au ajuns. Nu le place hotelul. Nu are televizor în cameră şi nici nu au decât un cearşaf pe pat, să se acopere.
- Nişte nesimţiţi! şuieră Mily la telefon.
- Sunt 40 de grade afară, îi spun.
- Dar dacă noaptea se face frig?
- Dar dacă nu se face frig?
- Un rahat de hotel, concluzionează maică‑mea.

Înjur în gând. Trimit gândul cu înjurătura cu 900 de kilometri la oră până la Viena. Sper ca în două ore să‑i mai găsească la hotel.

Sună telefonul.
- Am căcat steagul, zice taică‑miu cu voce panicată.
- V‑aţi certat?
- Nu. Mi‑au furat portofelul.

Mi se taie respiraţia. 500 de euro cash plus card cu alţi 1.000, am pus‑o.
- Când? Ce aveai în el?
- Acum câteva secunde, mi‑am dat seama că pun la cale...
- Ce aveai în el, cash‑ul?
- Nu, e la maică‑ta. Cardul şi buletinul.
- Sună să blochezi acum cardul.
- Nu poţi să...
- Sun eu.

Sun la CEC, omul care îmi răspunde spune că trebuie să sune posesorul cardului, nu fiică‑sa.
- Trebuie să suni tu. Uite numărul. Sună acum, bine? Sună să blocheze cardul.

Trec 10 minute. Sun înapoi.
- Ai rezolvat?
- Da. Au blocat cardul.
- Perfect.
- Dar acum nu ne ajung banii.
- Cum adică? Aveţi 500 de euro cash, i‑aţi spart în două zile de când aţi ajuns?
- Nu. Dar trebuie să ne trimiţi bani.
- Normal. Mă uit acum cum e cu Western Union.

Din spatele lui se aude gura maică‑mii:
- Un băbălău, un neatent, normal că îi fură banii când...
- Dă‑mi‑o puţin la telefon.
- E fii‑ta, vrea să vorbească..., vocea lui taică‑miu se scufundă lovită de aisbergul acuzaţiilor lui Mily.
- Diana, e un cretin. I‑am spus, fii atent că tipii ăştia sunt dubioşi, prea se bagă în noi la trecerea de pietoni şi chiar şi el a zis că ăştia ne tâlhăresc, dar ştii cum e taică‑tu, haidaaaaa, haidaaaa, ardelean bătut în cap, până s‑a mişcat el, i‑au furat portofelul.
- Se poate întâmpla oricui. Şi mie mi‑au furat din rucsac şi din cort, mi‑au spart casa, nu înseamnă că eşti idiot, ci doar ghinionist.
- Cum, mă, să nu fii idiot când de‑a doua zi păţeşti aşa ceva?
- Te rog frumos, nu v‑am trimis acolo ca să vă certaţi. Te rog, linişteşte‑te, nu v‑au furat niciun ban. Mâine vă trimit eu.
- Un nemernic. Cum să mă liniştesc? Îşi bate joc de mine, de banii tăi, de...
- Nu s‑a întâmplat nimic. Cardul e blocat, nu aţi pierdut niciun ban. Şi, chiar dacă s‑ar fi întâmplat, erau banii mei, nu ai voştri. Deci ar trebui ca eu să fiu supărată.
- Păi şi eu sunt supărată că acum te pune pe tine pe drumuri, că tu te‑ai dat peste cap să ne trimiţi aici şi el nu e atent.
- Nu e nicio problemă. Nu vă mai certaţi.

Închid telefonul. Am mâinile şi picioarele reci.
Şi umede.

Mi‑e milă de taică‑miu. Pentru el ziua de azi şi aia de mâine o să fie de coşmar. Viena o să dispară într‑un nor de ocări. Ar fi putut foarte bine să fie undeva în Giurgiu, pe malul gârlei, pişcat de ţânţari, mâncând porumb fiert.

Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că eşti făcut şi poc‑poc‑poc, te cioplesc, te ciobesc, scot colţuri pe care nu ştiai că le ai, îţi trag de sub piele cuţite şi de sub unghii gheare.

Cuvintele‑ciocan te transformă într‑un ciocan. Ciocanele bat cuie.

Cuiele intră în alţi oameni. În cauciucuri, în mingi şi în trunchiuri de copaci.

De cuiele care au străpuns trunchiuri de copaci, oamenii care au fost găuriţi de alte cuie agaţă funii şi spânzură pisici.

Cei mai mulţi dintre noi sunt ciuruiţi de cuiele pe care părinţii noştri le‑au bătut în noi. Apoi educatoarele şi mătuşile, bunicile şi vecinii, şi copiii de la bloc, şi oamenii de la televizor.

Ne‑a ieşit tot sufletul din noi prin găurile făcute de cuie şi pentru că nu avem suflet, pentru că ne‑am transformat în ciocane fără suflet, batem cuie în alţi oameni şi în trunchiuri de copaci şi spânzurăm pisici. Şi vrăbii. Uneori, când avem noroc, spânzurăm câte o vulpe sau câte un pelican.

Cred că un biznis bun ar fi să fac un cabinet unde să am un magnet mare, aşa, cât un laptop. Să‑l plimb peste corpul pacienţilor şi să le scot cuiele ăstea din corp.

Aş face operaţiunea asta, dar numai pentru copii. Ei sunt salvabili. Lor nu le‑a ieşit tot sufletul din corp şi, se ştie, dacă mai ai chiar şi numai 12% din suflet rămas, el se reface. Dar pentru asta trebuie să nu stai lângă adulţi‑ciocan.

Trebuie să fii izolat, cu alţi copii norocoşi ca tine, şi părinţii să‑ţi poată spune numai anumite lucruri. Le‑aş pune zgărzi care electrocutează şi, cum apare cuvântul‑cui, cum dzzzzdzzzzzzzz, mama şi‑ar muşca limba şi ar trebui să caute în vocabular un cuvânt mai bun, un cuvânt bont, care să nu înţepe.

Săracu' taică‑miu.

El nu e un om rău. Doar un adaptat la rău. Rău cu rău, dar mai rău fără rău.

E un miros la ei în casă, un miros pe care, probabil, l‑am avut şi eu cât am stat acolo. Mirosul relaţiei lor, uşor acruţ, uşor putrefact, de picior transpirat scos dintr‑un pantof scâlciat, după o călătorie lungă cu trenul.

Vick şi Mily au călătorit mult cu trenul ăsta al lor. Au ajuns să‑şi umple vieţile unul cu altul, asta e camera mea şi asta a ta, asta e farfuria mea, asta a ta, dar mirosul e al lor, al amândurora, imposibil de spus cine a contribuit cu ce la crearea lui.

Western Union e cel mai scump. Mai sunt două variante. Una e gratis, dar mie îmi put chestiile gratis, şi cealaltă costă mai puţin, dar sunt mai puţine office‑uri de unde pot să ridice banii.

Maică‑mea zice că să le trimit prin Western Union că e mai simplu.

Nu e mai calmă, e chiar mai disperată. Zice că nu are bani să îi cumpere nimic nepotului şi nici lu' frate‑miu şi nici vecinei care îi udă florile acum, cât e ea plecată.

Mai are o săptămână în faţă, mâine primeşte banii şi are 350 de euro neatinşi.

Se plânge că îi e frică să meargă la restaurant, chibzuieşte banii ca să nu moară de foame. Mănâncă wurst cu un euro şi bea apă de la chiuvetă până vede banii ăia de la Western Union, cine ştie ce se mai poate întâmpla?

Universul poate să comploteze să te distrugă.

Se ştie acest lucru, unii oameni nu au noroc şi pace. Chiar dacă printr‑un miracol ajung la 70 de ani să viziteze Viena, deşi au o pensie de rahat, o singură pensie de rahat, deşi nu au pus bani deoparte, că nu au avut cum, că era doar un singur salariu în casă, deşi nu au avut pe nimeni să‑i ajute, deşi copiii sunt nerecunoscători şi nu apreciază sacrificiul făcut şi nu trimit bani acasă cum trimit alţi copii care au fost crescuţi cu cheia de gât, dar uite, îşi iubesc părinţii, şi acum din Germania sau America, din Italia sau Spania, trimit acasă munţi de bani, vagoane de bani, Doamne, de unde am plecat, de la miracolul care i‑a adus pe Mily şi Vick la Viena când nimeni nu le‑ar mai fi dat o şansă, dar uite, au ajuns şi ce să vezi, poc, li se fură portofelul unde sunt un card şi un buletin şi miracolul se duce dracului.

Oribil aici. E plin de turci şi arabi şi ţigănie. E murdar pe stradă şi e scump.

Tot mai bine e acasă.

Şi în mine miroase a mort. Căci am mai murit o dată, în mine. Nu ştiu câte vieţi mai am, că am murit de mii de ori în mine, sperând că o să cad lată, jos, şi o să mă trezesc desculţă, alergând pe un câmp de sare. Ciudat este că moartea asta, a sinelui, e confundată de multă lume cu apatia.

Dar nu e apatie. E doar lipsă de resurse. Fiecare nouă viaţă mă găseşte mai puţină.

Mai subţire.

Şi dacă eu sunt aşa, oare cum e Vick? De câte ori o fi murit în el?
- Ai primit? Totul în regulă?
- Da. Mulţumesc.
- S‑a calmat?
- Da, clar. Chiar nu m‑a mai făcut azi idiot.
- S‑a gândit că ţi‑a zis ieri de atâtea ori încât poţi să ţii minte până azi. Doar n‑oi fi idiot?
- Nu fi impertinentă.

Taică‑miu se îmbăţoşează.
Glumele tata-fiică au şi ele o limită.

E clar. E împuţinat de loviturile de ciocan. Nu mai e de mult el, ci o versiune subţiată a lui. Un Buddha scheletic.

Mă gândesc la el, coborând scările în întunericul blocului lipsit de geamuri pe coridor. Mi‑l imaginez pipăind cu piciorul marginea treptei, monturile mâinii drepte strângând balustrada, stânga căutând în beznă repere.

Avea 43 de ani şi Ceauşescu tăia lumina.

Nu puteai să te pui cu Ceauşescu, el era mare şi avea o foarfecă mare, tu erai mic, o foaie de hârtie decupată de Ceauşescu în hore de omuleţi ţinându‑se de mână.

Întunericul trebuia îmbrăţişat, cunoscut, acceptat. Când nu te poţi lupta cu un inamic, copiază‑l. Mimetism.

Maică‑mea, comunismul, inamicii lui Vick pe care Vick i‑a învins devenind ei.

Oare de ce îl căinez?