Mântuitorul Dunei

Frank Herbert (1920-1986) este scriitorul care a creat cea mai iubită poveste SF a tuturor timpurilor: Dune. Scriitorul a avut o personalitate multiplă, cu un mod complicat şi întortocheat de gândire, iar opera sa de căpătâi este o reflectare a modului său de a fi. Romanele care alcătuiesc seria Dune sunt scrieri clasice, structurate pe mai multe niveluri de înţelegere, iar seria se dovedeşte una dintre cele mai complexe opere SF scrise vreodată.

Curiozitatea şi spiritul independent caracteristice lui Frank Herbert i-au creat acestuia multe probleme în copilărie şi l-au pus în situaţii dificile mai târziu. Scriitorul nu a absolvit facultatea deoarece a refuzat să urmeze cursurile care nu îl interesau. Frank Herbert s-a străduit o perioadă îndelungată să-şi găsească o existenţă normală, trecând de la un serviciu la altul şi mutându-se din oraş în oraş. A fost atât de independent încât a scris numai ceea ce a simţit că trebuie să scrie.

Pentru documentarea şi scrierea primului roman al seriei Dune a avut nevoie de 6 ani. Primul roman a primit refuzuri din partea a 23 de editori înainte de a fi publicat. Soţia sa, Beverly, a fost pentru Frank Herbert sprijinul cel mai de nădejde. Aceasta a renunţat la propria carieră literară, muncind pentru a plăti facturile şi a-i acorda lui Frank întreaga libertate de creaţie de care avea nevoie. În fapt, cei doi au format o adevărată echipă, Beverly fiind cea care i-a redactat aproape toate scrierile. Cei doi au trăit o poveste de dragoste remarcabilă şi tragică în acelaşi timp, iar moartea prematură a soţiei i-a lăsat lui Frank Herbert un gol imens in suflet, modificând chiar, într-un fel, cursul unuia dintre romanele din ciclul Dune: Canonicatul Dunei.

În total, Frank Herbert a scris aproximativ 30 de cărţi şi antologii de povestiri, incluzând aici şi cele 6 cărţi din seria Dune. Toate au devenit bestselleruri internaţionale. A colaborat cu Bill Ransom la romanele Incidentul Isus, Efectul Lazar şi Factorul Înălţare, iar ultimul său roman publicat, Man of Two Worlds, a fost scris împreună cu fiul său, Brian. Deşi apărută cu multe decenii în urmă, Dune este mai actuală şi mai populară ca niciodată, noii cititori descoperind mereu alte şi alte înţelesuri. A fost tradusă în zeci de limbi şi s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare.
Mântuitorul Dunei e al doilea volum din seria Dune. Fremenii şi-au găsit Mesia. Prorocirile s-au adeverit. Au devenit stăpânii planetei lor, ba chiar ai întregului Univers, iar Paul Atreides a devenit legendarul Muad'Dib.
Cu mai multă putere decât orice altă fiinţă din univers, venerat ca un zeu de fanaticii fremeni, acesta se confruntă, însă, cu maşinaţiunile politice ale celorlalte puteri din imperiu.
Paul se luptă şi cu îndoielile oricărei figuri mesianice: poate el să aducă, într-adevăr, mântuirea şi dacă da, nu cumva însăşi umanitatea lui îi stă în cale?

"Genial! Este tot ce a fost Dune, şi poate puţin mai mult." (Galaxy Magazine)

"Orice operă fantasy reflectă spaţiul şi timpul când a fost scrisă. Dune este un fantasy emblematic pentru epoca modernă: discută probleme de mediu, potenţialul speciei umane, stadiile conştiinţei şi revoluţia regiunilor în dezvoltare faţă de imperialism. Toate compunând o viziune unică despre transformările personale şi cosmice." (The Guardian)


O lună care cade şi dispare.

Avu brusc sentimentul că oraşul care se întindea sub privirile lui fusese transpus într-un straniu simbol al universului său. Clădirile pe care le contempla acum fuseseră ridicate în câmpia unde fremenii săi îi zdrobiseră cândva pe sardaukari. Pe locul unde răsunase odinioară zgomotul bătăliei domnea acum larma surdă a activităţii citadine.

Continuând să înainteze de-a lungul balustradei, Paul coti. Din acest punct al balconului priveliştea care i se înfăţişa era cea a unei suburbii ale cărei construcţii se pierdeau în depărtare, printre stânci şi nisipul adus de vânt din deşert. În prim-plan, peisajul era dominat de templul Aliei. Pe cei două mii de metri ai zidurilor sale, luna, simbolul lui Muad'Dib, apărea pe imense tapiserii verde cu negru.

O lună care cade.

Paul îşi trecu mâna peste frunte şi peste ochi. Oraşul-simbol îl apăsa. Îşi dispreţuia propriile gânduri. O asemenea şovăială, la altcineva, i-ar fi provocat mânia.

Îşi detesta oraşul!

O furie născută din plictiseală mocnea în adâncul fiinţei lui, alimentată şi de deciziile pe care nu le putea evita. Ştia ce potecă ar trebui să urmeze. O văzuse, doar, de atâtea şi-atâtea ori....O văzuse! Într-o vreme... demult, se considerase inventatorul unui sistem de guvernământ. Dar invenţia lui căzuse în vechile şabloane, ca şi când ar fi fost un fel de maşinărie hidoasă dotată cu o memorie elastică. Era suficient un moment de slăbire a vigilenţei pentru ca formele trecutului să revină. Forţe care lucrau în afara controlului său, în inimile oamenilor, îl înşelau, îl sfidau.

Îşi plimbă privirea peste acoperişuri. Câte existenţe libere adăposteau, oare? Printre acoperişurile albe, roşii şi aurii se zăreau petice verzi de frunziş. Verdele... Darul lui Muad'Dib şi al apei sale. Plante în aer liber... Grădini care puteau să rivalizeze cu cele ale legendarului Liban.
"Muad'Dib iroseşte apa ca un smintit", spuneau fremenii.

Din nou, Paul duse mâna la ochi.

Luna cădea.

Lăsă mâna jos. Oraşul i se înfăţişa acum parcă mai clar. I se păru că percepe în jurul clădirilor aura unei monstruoase barbarii imperiale. Edificiile se înălţau, enorme şi strălucitoare, sub soarele septentrional. Coloşi! În faţa lui se desfăşurau toate extravaganţele arhitecturale ale unei istorii detracate: terase cu proporţii de mesa, pieţe de mărimea unui oraş, parcuri, clădiri cu acareturi, grădini reproducând colţuri de natură sălbatică.

Arta sublimă se hotărnicea cu inexplicabile prodigii ale prostului-gust. Câteva detalii îi impresionară, totuşi, retina: o arcadă adusă parcă din străvechiul Bagdad... un dom de vis dintr-un mitic Damasc... o punte boltită, concepută pe lumea cu gravitaţie scăzută a Atarului... înălţări graţioase şi coborâşuri bizare. Efectul de ansamblu era o splendoare fără pereche.

O lună! O lună! O lună!

Frustrarea, presiunea inconştientului maselor, iureşul omenirii în univers erau ca un gigantic val de maree care ameninţa să-l înece. Percepea vastele migraţii ce guvernau relaţiile umane: vârtejuri, curenţi, fluxuri de gene pe care niciun baraj de abstinenţă, nicio epidemie de impotenţă, niciun blestem nu le puteau curma.

În această imensă mişcare, jihadul lui Muad'Dib nu era decât o clipire. Înotând în această maree, Bene Gesseritul, entitatea care încerca să manipuleze genele, era, ca şi el, neputincioasă în capcana torentului. Viziunea lunii care cădea trebuia măsurată la scara altor legende, a altor viziuni din acest univers în care până şi stelele, aparent veşnice, pâlpâiau, păleau şi mureau...

Ce importanţă putea să aibă o biată lună solitară într-un asemenea univers?

De undeva, din adâncurile Citadelei, adâncuri atât de îndepărtate încât sunetele se pierdeau uneori în zgomotul difuz al oraşului, se auziră armoniile unei rebaba cu zece coarde. Era un cântec al jihadului, o melodie de dor pentru o femeie rămasă pe Arrakis:

Şoldurile ei sunt dune arcuite de vânt,
Ochii ei ard ca arşiţa verii.
Cosiţele lungi îi atârnă pe spate
Încărcate de acverigi.
Mâinile mele îşi amintesc pielea ei:
Parfumul de ambră, mireasma de floare,
Pleoapele mi se zbat sub amintiri...
Focul dragostei iarăşi mă arde!

Un cântec stupid, pentru cei care se pierdeau în sentimentalisme! Numai bun de cântat cadavrului pe care-l văzuse Alia printre dune.

O siluetă se deplasă în umbra grilajului de la capătul balconului.

Paul se răsuci brusc.

Ghola-ul ieşi la lumină. Ochii săi de metal scânteiau.
- E Duncan Idaho sau cel numit Hayt? întrebă Paul.

Ghola-ul, oprindu-se la doi paşi de el, răspunse:
- Pe care-l preferă Domnia Ta?

În glasul lui răzbătea o notă de prudenţă.
- Joacă-ţi rolul de zensunnit, rosti cu amărăciune Paul.

Insinuare în insinuare! gândi. Dar ce putea spune sau face un filozof zensunnit pentru a schimba măcar o părticică din realitatea ce se desfăşura înaintea lor în această clipă?
- Eşti tulburat, Sire, zise ghola-ul.

Paul îi întoarse spatele şi privi în depărtare, spre meterezele şi turlele cioplite de vânt ale Scutului de Piatră. Erau ca o copie ironică a oraşului. Natura însăşi îl sfida! Iată ce pot construi! Privirea îi poposi pe uriaşa despicătură din versantul masivului, crevasa din care se revărsa un râu de nisip, şi gândi: Acolo! Da, acolo i-am zdrobit pe sardaukari!
- Ce te tulbură, Domnia Ta? întrebă ghola-ul.
- O viziune, murmură Paul.
- Ahhh... Şi eu am avut viziuni când tleilaxu m-au trezit la viaţă. Eram neliniştit, singur... deşi încă nu ştiam cât de singur.

Viziunile nu mi-au dezvăluit nimic! Tleilaxu mi-au spus că era o simplă intruziune a cărnii, o indispoziţie care-i afectează deopotrivă pe oameni şi pe ghola. Atâta tot.

Paul se întoarse şi scrută ochii ghola-ului, bilele de oţel lipsite de orice expresie. Ce puteau să vadă ochii aceia?
- Duncan... Duncan... murmură el.
- Numele meu este Hayt.
- Am văzut o lună care cădea. Pe urmă a dispărut, distrusă.

Am auzit un şuier cumplit. Iar pământul s-a cutremurat.
- Ai băut prea mult Timp, Sire, spuse ghola-ul.
- Eu fac apel la zensunnit şi-mi răspunde mentatul! Foarte bine! Fă să treacă viziunea mea prin filtrul logicii tale, mentatule. Analizeaz-o şi redu-o la simple fraze pentru un elogiu funebru.
- Un elogiu funebru! Dar Domnia Ta fugi de moarte. Nu te interesează decât clipa ce va urma. Refuzi să trăieşti în prezent. Un augur! Grozavă cârjă pentru un Împărat!

Brusc, Paul constată că era incapabil să-şi ia ochii de la o aluniţă de pe bărbia ghola-ului - o aluniţă de care-şi aducea foarte bine aminte.
- Încercând să trăieşti în acest viitor, urmă Hayt, îi conferi vreo substanţă? Îl faci să fie real?
- Dacă mă angajez pe calea viziunii mele, voi fi viu în acel viitor, murmură Paul. Ce te face să crezi că vreau să trăiesc acolo?

Ghola-ul ridică din umeri.
- Mi-ai cerut un răspuns substanţial.
- Unde este substanţa, într-un univers alcătuit din evenimente? întrebă Paul. Există vreun răspuns final? Nu generează fiecare soluţie noi întrebări?
- Ai absorbit atât de mult Timp, Sire, încât ai iluzii de nemurire. Dar chiar şi Imperiul Domniei Tale trebuie să-şi trăiască traiul şi să moară.
- Nu-mi vântura pe sub nas altare înnegrite de fum, mârâi Paul. Am auzit destule poveşti tragice despre zei şi mântuitori. Pentru ce aş avea nevoie de facultăţi speciale ca să-mi prevăd ruina, asemenea tuturor celorlalţi? Cel mai mărunt servitor din bucătăriile mele ar putea face asta. Clătină din cap. Luna a căzut!
- N-ai acordat, de la bun început, niciun răgaz de odihnă minţii Domniei Tale, spuse ghola-ul.
- Aşa mă distrugi? întrebă Paul. Împiedicându-mă să-mi adun gândurile?
- Poţi să aduni haosul? Noi, zensunniţii, zicem aşa: "Nu aduna nimic şi-ai să culegi totul." Ce poţi să culegi dacă nu te aduni pe tine însuţi?
- Eu sunt chinuit de-o viziune şi tu îmi debitezi aiureli! se înfurie Paul. Ce ştii tu despre precogniţie?
- Am observat efectele oracolului... I-am văzut pe cei care caută semne şi prevestiri pentru destinul lor. Se tem de ceea ce caută.
- Dar luna aceea care cade este reală, murmură Paul şi, inspirând tremurat, adăugă: Se mişcă... se mişcă.
- Dintotdeauna, oamenii s-au temut de lucrurile care se mişcă de la sine, spuse ghola-ul. Te temi de propriile tale puteri. Lucrurile care cad în mintea Domniei Tale nu vin de nicăieri. Unde se duc după aceea?
- Mă consolezi cu înţepături, mormăi Paul.

O iluminare lăuntrică păru să se oglindească o clipă pe chipul ghola-ului. Paul avu impresia că în faţa lui se afla într-adevăr Duncan Idaho.
- Te consolez cum pot, rosti Hayt.

Paul reflectă asupra acestei reacţii. Resimţea ghola-ul vreo durere pe care mintea lui o respingea? Reprima Hayt o viziune proprie?
- Luna mea are un nume, şopti Paul.

Brusc, încetă să mai lupte, se lăsă năpădit de viziune. Niciun sunet nu-i ieşi pe buze, dar întreaga sa fiinţă urla. Nu îndrăznea să vorbească, de teamă ca vocea să nu-l trădeze. În acest viitor terifiant, aerul era încărcat de absenţa lui Chani. Carnea care ţipase în extaz, ochii ei care străluciseră de dorinţă, glasul care-l fermecase pentru că niciodată nu încercase să-l înşele cu vreun tertip subtil... totul dispăruse. Totul se întorsese la nisip şi la apă...

Încet, Paul se întoarse. Ochii săi poposiră asupra realităţii prezentului.

În piaţa din faţa templului Aliei îşi făcuseră apariţia trei pelerine cu capul ras, purtând mantii galbene, murdare. Mergeau repede, cu capetele plecate pentru a se feri de vântul puternic. Unul dintre ei şchiopăta cu piciorul stâng. Străbătură piaţa, dădură colţul şi dispărură.

Dispărură, asemenea lunii din viziunea lui. Viziunea care continua să-l stăpânească. Ţelul ei cumplit nu-i dădea de ales.

Carnea cedează, gândi el. Eternitatea îşi ia înapoi ceea ce-i aparţine. Trupurile noastre au agitat, o vreme, apele. O vreme, am fost intoxicaţi de dragoste de viaţă, de dragoste de sine, o vreme, am nutrit câteva idei stranii, înainte de a ne supune instrumentelor Timpului. Ce s-ar mai putea spune? Am survenit. Nu sunt, dar am survenit.