Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Acolo unde cântă racii


Delia Owens, traducere de Bogdan Perdivară

14.08.2019
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Delia Owens
Acolo unde cântă racii
Editura Pandora M, 2019

Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară.


***
Intro

Delia Owens şi-a obţinut licenţa în zoologie la Universitatea din Georgia şi doctoratul în etologie la Universitatea din California. Împreună cu fostul ei soţ, Mark, a scris trei bestselleruri internaţionale despre anii pe care i-au petrecut ca naturalişti în Africa: Cry of the Kalahari, The Eye of the Elephant şi Secrets of the Savanna. A primit Premiul John Burroughs pentru carte de ştiinţă şi a publicat articole în Nature, African Journal of Ecology şi International Wildlife.
Acolo unde cânta racii
este romanul ei de debut, care va fi ecranizat de Fox 2000, producătoarea filmului fiind Reese Witherspoon.
În prezent, locuieşte în Idaho. O puteţi urmări pe www.deliaowens.com.
*
Zvonurile despre Fata Mlaştinii au circulat mulţi ani în Barkley Cove, un orăşel liniştit de pe coasta Carolinei de Nord. Aşa că, în 1969, când chipeşul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaştinii.

Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care şi-o închipuie lumea. Sensibilă şi inteligentă, a supravieţuit singură în ţinuturile luxuriante de pe malul oceanului, împrietenindu-se cu pescăruşii, descoperind bogăţia nesfârşită a pădurilor brăzdate de canale şi învăţând lecţii de viaţă accesibile doar celor care trăiesc în natură.

Într-o bună zi, Kya simte înfiripându-se în sufletul ei dorinţa de a fi iubită, iar când doi tineri din oraş sunt atraşi de frumuseţea ei neobişnuită, viaţa i se schimbă complet, căpătând un alt sens. Dar, nu după mult timp, ceva cu totul neprevăzut îi sfărâmă noua existenţă.

Acolo unde cânta racii îmbină cu un talent extraordinar povestea tulburătoare a maturizării unei fete părăsite de familie, un superb omagiu adus naturii, o emoţionantă poveste de iubire şi misterul unei crime.

#1 Bestseller New York Times

"Un roman de o frumuseţe tulburătoare." (The New York Times Book Review)

 "Delia Owens explorează felul în care izolarea afectează comportamentul uman, precum şi efectul profund pe care îl poate avea respingerea asupra noastră." (Vanity Fair)

Fragment
 
Pentru Amanda, Margaret şi Barbara

De la început
Dacă nu v-aş fi ştiut
Nu v-aş fi cunoscut.
V-am ştiut

V-am cunoscut
V-am îndrăgit
Pe vecie
.

 
PARTEA 1
Balta

PROLOG

1969

Balta nu e o mocirlă. Balta e un spaţiu al luminii, unde iarba creşte din apă, iar apa curge către cer. Pârâiaşe leneşe hălăduiesc în voie, purtând cu ele către mare globul soarelui, iar păsările cu picioroange se înalţă cu neaşteptată graţie - de parcă n-ar fi alcătuite pentru zbor - în zarva asurzitoare a gâştelor albe.

Apoi, în trupul bălţii, ici şi colo, petice de mocirlă adevărată cuprind limbile joase de pământ pitite în umezeala lipicioasă a pădurilor. Apa mocirlelor e neclintită şi întunecată, fiindcă a înghiţit lumina cu gâtlejul său nămolos. Până şi târâtoarele nopţii sunt diurne în vizuina asta ferită. Există sunete, fireşte, dar, în comparaţie cu balta, mocirla e tăcută, fiindcă descompunerea e munca celulelor. Viaţa se fărâmiţează, începe să duhnească şi redevine materie organică putredă, informă; o băltoacă moartă, cu iz înţepător, stă la originea vieţii.

În dimineaţa zilei de 30 octombrie 1969, cadavrul lui Chase Andrews zăcea în mocirlă. Îl păştea obişnuita absorbţie tăcută, care l-ar fi făcut nevăzut pentru totdeauna. O mocirlă se pricepe la moarte, n-o socoteşte neapărat o tragedie şi cu siguranţă nu un păcat. Însă în dimineaţa asta doi băieţi din sat, veniţi cu bicicletele până la vechiul foişor de foc, îi zăresc, de pe drumul vălurit, geaca de blugi.

1. Mămica

1952

Dimineaţa dogoritoare de august făcea ca răsuflarea de ceaţă a mlaştinii să se agaţe de stejari şi de pini. Pâlcurile de palmieri pitici stăteau neobişnuit de tăcute, dacă nu puneai la socoteală fâlfâitul slab al egretelor ce se ridicau din lagună. Şi atunci Kya, de doar şase ani la acea vreme, auzi pocnetul uşii de plasă. Îndreptându-şi spinarea pe scăunel, se opri din frecat murdăria de pe oală şi o lăsă în ligheanul plin de clăbuci zoioşi. Nu se mai auzea niciun sunet acum, în afară de propria-i respiraţie. Cine ieşise din baracă? Nu mămica. Ea nu lăsa niciodată uşa să se izbească.

Dar când Kya dădu fuga pe verandă, îşi văzu mama într-o fustă lungă, cafenie, cu pliurile bătându-i gleznele, păşind pe cărarea nisipoasă, încălţată cu pantofii cu toc. Încălţămintea cu vârfuri rotunjite era făcută din imitaţie de piele de aligator. Singura ei pereche de pantofi buni. Kya vru să strige, dar ştia că nu era cazul să-l trezească pe tăticu', aşa că deschise uşa şi se opri pe treptele de cărămidă. Văzu, de acolo, valiza albastră pe care o ducea mămica. De obicei, încrezătoare ca un căţeluş, Kya ştia că mama ei avea să se întoarcă nu peste mult cu ceva carne unsuroasă înfăşurată în hârtie maro ori cu vreun pui cu capul bălăbănindu-se. Doar că până atunci nu mai purtase pantofii de aligator şi nu-şi luase niciodată valiza cu ea.

Mămica se uita întotdeauna înapoi când ajungea acolo unde şleaul dădea la şosea, cu un braţ ridicat, fluturând din mâna albă, apoi se întorcea să-şi vadă de drum, care şerpuia printre smârcurile din codru, pe lângă lagune prelungi, şi care ajungea în cele din urmă - dacă mareea o permitea - în sat. Însă azi nu se opri şi păşi mai departe, nesigură, pe făgaşul cărării. Silueta ei înaltă se mai iţi când şi când prin găurile din frunzişul pădurii, până ce nu se mai văzură decât străfulgerări ale eşarfei albe printre frunze. Kya porni în fugă către locul din care ştia că are să se ivească şoseaua; mămica, desigur, avea să-i facă de acolo cu mâna. Însă ajunse doar cât să întrevadă o clipită valiza albastră - ce culoare greşită pentru umblat prin pădure! - în vreme ce dispărea. Simţi că pieptul îi e apăsat de o greutate, de ceva dens precum mâlul; se întoarse pe trepte şi se puse pe aşteptat.

Kya era cea mai mică dintre cinci fraţi, ceilalţi cu toţii mult mai în vârstă, deşi în ultima vreme nu mai ştia exact câţi ani aveau. Stăteau cu mămica şi cu tăticu', înghesuiţi ca iepurii în cuşcă, în baraca grosolană a cărei verandă cu plasă la uşă se holba de sub stejăriş.

Jodie, fratele de care Kya era cea mai apropiată ca vârstă, însă totuşi cu şapte ani mai mare, ieşi din casă şi se opri în spatele ei. Era, ca şi ea, brunet şi cu ochii negri; o învăţase să fluiere ca păsările, numele stelelor şi cum să cârmeşti o barcă prin stufăriş.
- Are să se-ntoarcă mămica, zise.
- Nu ştiu. Umbla cu pantofii ăi buni.
- O mamă nu-şi lasă copchiii. Nu-i în stare.
- Mi-ai zis tu că vulpile-şi lasă plozii.
- Mda, numa' că vulpiţa aia avea picioru' tot o rană. Murea de foame dacă-ncerca să-şi hrănească puiuţii şi pe ea. Mai bine aşa, că i-a lepădat, acuma o să se facă bine şi-o să mai fete alţii, când i-o putea creşte cum se cade.

Jodie nu era nici pe departe atât de sigur pe cât suna, însă o zicea pentru Kya.

Cu gâtlejul strâns, fata şopti:
- Da' mămica a luat valiza albastră, de parcă s-ar duce hăt departe...

Sălaşul se afla dincolo de palmierii-evantai al căror şir se întindea de-a lungul câmpiei nisipoase până la colierul de lagune verzi şi, în depărtare, până la mlaştinile de dincolo de acestea. Kilometri întregi de buruieni, aşa de rezistente că puteau creşte şi-n apă sărată, întrerupte doar de copaci gheboşaţi, în care se întipărise forma vântului. Păduri de stejar se adunau de ambele părţi ale barăcii şi adăposteau cea mai apropiată dintre lagune, a cărei oglindă forfotea de viaţă. Printre copacii aceştia se strecurau dinspre mare aer sărat şi ţipete de pescăruşi.

Revendicarea teritoriului nu se schimbase prea mult de la anul 1500. Proprietăţile răsfirate prin mlaştină nu erau înregistrate legal, aveau însă hotare naturale - un pârâiaş era graniţă ici, un stejar mort colo - şi erau populate de renegaţi. Că doar nu-şi face nimeni colibe din frunze de palmier într-un smârc decât dacă fuge de ceva ori a ajuns la capătul drumului.

Mlaştina era străjuită de o coastă frământată, poreclită de cei dintâi exploratori "Cimitirul Atlanticului", din pricina mareelor uriaşe, a vânturilor furioase şi a epavelor eşuate ca nişte coifuri de hârtie în apa puţin adâncă de lângă ţărmul a ceea ce avea să devină coasta statului Carolina de Nord. Iată ce se putea citi în jurnalul unui matelot: "ne-am dat aproape de ţărm... dar n-am desluşit vreo intrare... ne-a cuprins o furtună grozavă... a trebuit să ne legăm bine cu parâme, şi ne-a mânat iureşul unui curent puternic... pământul... fiind băltit şi plin de mocirle, îndată ne-am întors la corabie... Neprielnic loc pentru cei ce vor veni poate să se aşeze prin aceste părţi."

Coloniştii nu întârziaseră totuşi să apară şi mlaştina infamă devenise o plasă în care se prinsese un talmeş-balmeş de marinari răzvrătiţi, naufragiaţi, datornici şi fugari din calea impozitelor, războaielor ori legilor care nu le picau bine. Din cei care nu fuseseră ucişi de malarie sau pe care nu-i înghiţise mocirla, se ivise cu timpul un trib de pădureni de mai multe rase şi culturi, şi fiecare dintre ei era în stare să taie un crâng întreg cu securea şi să nimerească un cerb de la un kilometru distanţă. Precum şobolanii de râu, aveau cu toţii teritoriul propriu şi totuşi era necesar să se potrivească între ochiurile reţelei, altfel într-o zi ajungeau să dispară, iac-aşa, în smârcuri. Două secole mai târziu, li se alăturaseră sclavi fugari care evadaseră în mlaştină şi cărora li se spunea cafenii, apoi sclavi eliberaţi, fără un şfanţ şi încolţiţi din toate părţile, care se răspândiseră pe tărâmul bălţilor din lipsa altor opţiuni.

Poate că era un meleag aspru, însă mustea de viaţă. Viaţă de toate soiurile - crabi de nisip agitându-şi frenetic picioarele, raci ce navigau prin mâl, peşti, creveţi, stridii, căprioare grase şi gâşte durdulii care umpleau uscatul şi apa. Dacă nu-ţi era peste mână să scormoneşti primprejur după mâncare, nu flămânzeai în veci.

Era 1952 acum, iar unele dintre loturile din baltă trecuseră de la o persoană la alta, generaţii întregi, fără acte şi înscrisuri, vreme de patru secole. Cei mai mulţi îşi făcuseră sălaş acolo demult, dinainte de Războiul Civil. Alţii ocupaseră terenuri mai recent, mai ales după cele două Războaie Mondiale, de unde bărbaţii se întorseseră frânţi, cu vântul şuierându-le prin buzunare. Mlaştina nu îi delimita, însă îi definea şi, ca orice pământ sacru, le ţinea secretele bine ascunse. Nu-i păsa nimănui că ocupaseră pământul, fiindcă nu-l mai voia nimeni altcineva. Era, până la urmă, un teritoriu inundat şi nedesţelenit.

La fel ca şi cu băutura, locuitorii bălţii îşi distilau legile proprii - nu ca acelea săpate cu foc în table de piatră sau scrise pe hrisoave, ci unele mai profunde, imprimate în materialul lor genetic. Străvechi şi naturale precum cele care guvernau şoimii şi porumbiţele. Când e prins la înghesuială, deznădăjduit ori izolat, omul revine la acele instincte care ţintesc direct la supravieţuire. Iute şi just. Atuuri mereu existente, fiind trecute mai adesea de la o generaţie la alta decât genele mai blânde. Fără nimic moral, matematică şi-atât. Între ele, porumbiţele se luptă la fel de des precum şoimii.

Mămica nu se întoarse în acea zi. Nu vorbi nimeni despre asta. Tăticu', cel mai puţin. Duhnind a peşte şi-a rachiu, se apucase să zdrăngănească din capacele cratiţelor.
- Ce-i de haleală?

Fraţii şi surorile, cu ochii plecaţi, ridicară din umeri. Tăticu' lătră o înjurătură şi ieşi şchiopătând înapoi în pădure. Se mai certaseră ei şi altădată, ba chiar mămica o luase o dată sau de două ori din loc, dar mereu se întorsese, strângând în braţe, la nimereală, pe oricine avusese chef să se lase alintat.

Cele două surori mai mari gătiră pentru cină fasole şi pâine de mălai, dar nimeni nu se aşeză la masă, cum ar fi făcut de-ar fi fost de faţă mămica. Îşi luară din oală fasolea, trântiră peste ea pâinea de mălai şi se duseră să mănânce pe saltelele întinse pe podele ori pe sofaua ponosită.

Kya nu reuşi să bage nimic în gură. Se aşeză pe treptele verandei, uitându-se în lungul cărării. Înaltă pentru vârsta ei, numai piele şi os, avea pielea înnegrită de soare şi păr drept, des şi negru ca pana corbului.

Întunericul o opri din pândă. Orăcăitul broaştelor avea curând să acopere sunetul paşilor, dar chiar şi aşa, întinsă pe patul ei de pe verandă, continuă să stea cu urechile ciulite. Chiar în dimineaţa aceea, se trezise de la sfârâitul cărnii grase de porc în tingirea de fier şi de la aroma de scovergi rumenindu-se în cuptorul cu lemne. Îşi trăsese salopeta pe ea şi dăduse fuga la bucătărie ca să aşeze farfuriile şi tacâmurile şi să culeagă cărăbuşii de pe turtele de porumb. Adesea, în zori, mămica o îmbrăţişa -"Bună dimineaţa, fetiţa mea specială" - şi se apucau amândouă de corvezi ca şi cum ar fi făcut-o în paşi de dans. Uneori, mămica îngâna cântece populare sau spunea cimilituri pentru copii: "Purceluşul ăsta a plecat la piaţă". Sau o lua pe Kya la un joc îndrăcit, izbind cu tălpile în podeaua de placaj până ce muzica de la radioul cu baterii murea şi începea să sune ca şi cum s-ar fi auzit dintr-un fund de butoi. În alte dimineţi, mămica vorbea despre chestii de oameni mari pe care Kya nu le pricepea, dar îşi dădea seama că vorbele mămicăi trebuiau să se ducă undeva şi ele, aşa că le absorbea prin piele în vreme ce împingea încă un lemn în vatră. Dând din cap de parcă ar fi înţeles totul.

Apoi urma zarva trezitului şi hrănitului tuturor. Tăticu' nu era. El avea două reglaje: tăcere şi răcnit. Aşa că era numai bine când dormea mai mult ori dacă nu venea acasă deloc.

Însă, în acea dimineaţă, mămica fusese tăcută, cu zâmbetul pierit de pe buze şi ochii înroşiţi. Îşi legase pe frunte o eşarfă albă, în stil pirat, însă tot se vedeau marginile purpurii şi galbene ale unei vânătăi. Îndată după ce mâncaseră, mămica îşi pusese în valiză câteva lucruri şi o pornise la drum.

*
În dimineaţa următoare, Kya îşi reluă straja pe trepte, cu ochii negri scrutând drumul ca un tunel ce aşteaptă sosirea trenului. Balta era învăluită în ceaţă, o ceaţă atât de joasă, încât dosul ei molatec se cobora până în noroi. În picioarele goale, Kya îşi frământă degetele, necăji cu fire de iarbă larvele de leul-furnicilor, dar un copil de şase ani nu poate sta mult locului şi nu peste mult o porni spre pământul moale, îmbibat de maree, care scotea plescăituri când păşeai. Se ghemui la marginea apei limpezi şi privi zvârlugile cum ţâşnesc printre umbre şi petice însorite.

Dintre palmierii-evantai se auzi strigătul lui Jodie. Ridică ochii într-acolo: poate avea veşti. Dar, când îl văzu strecurându-se printre frunzele ascuţite, îşi dădu seama, din felul în care se mişca, lipsit de elan, că mămica nu venise.
- Vrei s-o facem pe exploratorii? întrebă el.
- Ziceai că eş' prea mare ca s-o faci pe esploratoru'.
- Noo, am zis şi io aşa. Nu se există prea bătrân. După mine!
O zbughiră pe întinderea plată, apoi printre copaci, către plajă. Ţipă voioasă când el o prinse şi râseră până ce ajunseră la stejarul cel mare care îşi răşchira braţele enorme peste nisip. Jodie şi fratele lor mai mare, Murph, bătuseră nişte scânduri în cuie, printre crengi, făcând din arbore turn de veghe şi fortăreaţă. Mare parte dintre ele se desprinseseră de-acum, bălăngănindu-se în cuie ruginite.

De obicei, dacă i se dădea voie să se joace acolo, i se permitea doar în calitate de sclavă, ca să le aducă fraţilor scovergi calde, abia scoase din cuptorul mămicăi.

Însă azi Jodie zise:
- Poţi să fii căpitan.

Kya ridică războinică braţul drept:
- Să-i alungăm pe spanioli!

Îşi făcură săbii din beţe şi începură să croiască tufişurile cu ele, chiuind şi împungându-şi inamicii imaginari.

Apoi - fiindcă puseurile de fantezie veneau şi se duceau cu repeziciune - se duse la un buştean acoperit cu muşchi şi se aşeză. I se alătură şi fratele, în tăcere. Voia să-i spună ceva, să-i abată gândul de la mămica, dar nu-i ieşi nicio vorbă de pe buze, aşa că se mulţumiră să stea aşa şi să urmărească umbrele mişcătoare ale vietăţilor apei.

Mai târziu, Kya se întoarse pe verandă şi aşteptă vreme lungă pe trepte, însă, cât stătu să se uite în lungul potecii, nu plânse. Faţa îi era liniştită, iar buzele, o linie subţire sub ochii cercetători. Doar că mămica nu se întoarse nici în ziua aceea.

2. Jodie

1952

După ce mămica plecă, pe parcursul următoarelor săptămâni, surorile şi fratele mai mare al Kyei îşi pierdură şi ei urma, de parcă s-ar fi luat după ea. Răbdaseră faţa congestionată a lui tăticu' şi accesele sale de furie care porneau cu strigături şi ajungeau la pumni peste ceafă sau la scatoalce date cu dosul palmei până ce, unul câte unul, dispăruseră. Erau, oricum, aproape adulţi. Iar mai încolo, la fel cum urma să le uite vârstele, avea să le uite şi numele adevărate, amintindu-şi doar că li se spunea Missy, Murphy şi Mandy. Pe salteaua de pe verandă, Kya găsi o moviliţă de şosete lăsate de surorile ei.

Într-o dimineaţă, când dintre fraţi nu-i mai rămăsese decât Jodie, Kya se trezi în zăngănit de cratiţe şi în miros de grăsime prăjită. Se năpusti către bucătărie, gândind că mămica se întorsese acasă şi că făcea prăjiturele de mălai sau friganele. Însă era Jodie la plită, amestecând în mămăligă. Kya zâmbi ca să-şi ascundă decepţia, iar el se bătu cu palma peste creştet şi-i semnaliză cu blândeţe să nu ridice vocea: dacă nu-l trezeau pe tăticu puteau să mănânce doar ei. Jodie nu ştia să facă pesmeţi şi nici şuncă nu mai era, aşa că termină mămăliga şi ouăle jumări în untură şi se aşezară la masă, schimbând în tăcere priviri şi zâmbete.

Îşi spălară iute străchinile şi o luară la goană spre baltă, cu el în frunte. Dar chiar în clipa aceea apăru tăticu, zbierând şi înaintând către ei cu mers poticnit. Imposibil de slab, cu silueta părând să-i plutească deasupra solului din pricina gravitaţiei scăzute. Şi cu dinţii galbeni ca ai unui câine bătrân.

Kya aruncă o privire spre Jodie.
- Putem fugi. Să ne-ascundem în locu' ăla cu muşchi.
- E-n regulă. O să fie bine, răspunse el.

*
Mai încolo, aproape de apus, Jodie dădu peste Kya pe plajă, uitându-se lung spre mare. Când se apropie, fata nu ridică ochii spre el, ci şi-i menţinu îndreptaţi spre apă. Dar tot îşi dădu seama, auzindu-l cum vorbeşte, că tăticu' îl pocnise în figură.
- Tre' să plec, Kya. Nu se mai poate să stau aici. Aproape că se întoarse către el, dar n-o făcu totuşi. Voia să-l implore să n-o lase singură cu tăticu', dar cuvintele nu ieşeau.
- O să pricepi tu, când te-oi face mai mare, zise Jodie. Kya voia să ţipe că o fi ea mică, dar că proastă nu-i. Ştia că tăticu' era motivul pentru care plecaseră cu toţii; însă ce o măcina era că nu o luase şi pe ea nimeni. Se gândise s-o şteargă şi ea, doar că n-avea unde se duce şi nici bani de autobuz.
- Kya, drăguţă, ai grijă. De-o veni careva, să nu te duci în casă. Acolo te poate prinde oamenii. Tu să fugi în mlaştină, să te-ascunzi în tufe. Şi mereu să-ţi ascunz' urmele. Ţi-am arătat cum. Şi poţi să te-ascunz' şi de tăticu'.

Cum ea tot nu scotea o vorbă, Jodie îşi luă rămas-bun şi porni cu paşi mari, peste plajă, către pădurice. Chiar înainte să se piardă printre copaci, se întoarse în cele din urmă către el şi-l privi cum se îndepărtează.
- Purceluşul ăsta a rămas acasă, rosti către valuri fetiţa. Apoi, rupându-se din încremenire, alergă la baracă. Îi strigă numele în hol, dar lucrurile lui Jodie nu mai erau şi culcuşul lui de pe duşumea era despuiat de aşternuturi. Se cufundă în salteaua lui, privind ce mai rămăsese din zi cum alunecă în josul peretelui. Lumina stărui după ce se ascunse soarele, cum făcea de obicei, şi o parte din ea nimeri în odaie, făcând ca pentru o clipă paturile soioase şi teancurile de boarfe să capete mai multă formă şi culoare decât copacii de-afară.

O foame de lup - chestie atât de trivială - o luă prin surprindere. Se duse în bucătărie şi se opri în uşă. Toată viaţa ei încăperea fusese încălzită de coptul pâinii, de fiertul fasolei sau de tocana de peşte ce forfotea pe plită. Acum, locul mirosea a rânced, era tăcut şi întunecat.
- Cine-o să facă mâncare? întrebă cu voce tare. Ar fi putut să-ntrebe: Cine-o să danseze?

Aprinse o lumânare şi se apucă să scormonească în tăciunii din sobă, adăugând apoi surcele. Dădu la foale până ce se aprinse o flăcăruie, apoi mai adăugă lemne. Frigiderul folosea pe post de dulap, de vreme ce electricitatea era de negăsit prin preajmă. Ca să nu se întindă mucegaiul, uşa era ţinută întredeschisă cu pliciul de muşte. Şi totuşi, vinişoarele negru-verzui se alungeau în fiece scobitură.

Găsi ceva rămăşiţe şi spuse:
- Am să tăvălesc mămăliga prin untură şi-am s-o încălzesc.

Zis şi făcut. Mâncă apoi direct din cratiţă, uitându-se pe geam, în tot acest timp, după tăticu'. Dar nu-l văzu să apară.

Când lumina revărsată de secera lunii atinse în cele din urmă baraca, se mută greoi pe patul de pe veranda - o saltea noduroasă pe podea, cu aşternuturi adevărate, presărate cu trandafiraşi, pe care mămica le găsise la o vânzare de vechituri - , singură noaptea pentru prima oară în viaţa ei.

La început, la fiecare câteva minute, se ridica şi se uita prin cadrul de plasă. Încerca să audă paşi în pădure. Ştia formele tuturor copacilor, şi totuşi, unii păreau să ţopăie ici şi colo, mişcându-se odată cu luna. Un timp, stătu atât de încremenită, că nici nu putu să înghită, însă deodată, fiindcă se făcuse vremea, melopeea familiară a broaştelor şi a greierilor-verzi umplu noaptea. Mai liniştitoare decât trei şoricei orbi cu cuţit de măcelar. Întunericul avea un iz dulceag, răsuflarea reavănă a broaştelor şi salamandrelor care izbutiseră să treacă de încă o zi fierbinte şi împuţită. Mlaştina trimise o ceaţă joasă, alinătoare, şi Kya adormi.

*
Tăticu' nu se arătă vreme de trei zile şi Kya fierse frunze de napi din grădină pentru micul dejun, prânz şi cină. Se dusese şi la coteţul găinilor, să caute ouă, dar nu găsise niciunul. Nu se vedea pe nicăieri vreo găină ori vreun ou.
- Pui de rahat! Sunteţi nişte pui de rahat, asta sunteţi. Voise să aibă grijă de păsări de când plecase mămica, însă nu făcuse mare lucru. Scăpaseră din îngrăditură şi gloata pestriţă se auzea cloncănind departe, printre copaci. Trebuia acum să le arunce crupe, să vadă dacă le poate ţine prin apropiere.

În seara celei de-a patra zile, tăticu' se înfăţişă cu o sticlă în mână şi se lăbărţă pe pat. Apoi, intrând în bucătărie în dimineaţa următoare, răcni:
- Da' unde s-au dus toţi?
- Nu ştiu, răspunse ea fără să-l privească.
- Nu ştii tu nimic, ţi-e goală tărtăcuţa. Eşti făr' de folos, ca ţâţele boului.

Kya se strecură fără zarvă afară pe uşa verandei, dar când se preumbla pe plajă, căutând scoici, simţi miros de ars şi, când ridică ochii, văzu fum ridicându-se dinspre baracă. Alergând cât de iute putu, ieşi în grabă dintre copaci şi văzu o ditai pălălaia arzând în curte. Tăticu' arunca în flăcări picturile, rochiile şi cărţile mămicăi.
- Nu! ţipă Kya.

Tăticu' nu se uită la ea, însă aruncă pe foc vechiul aparat de radio cu baterii. Kya îşi pârli faţa şi braţele când dădu să-l scoată, însă văpaia o împinse înapoi.

Se grăbi să se întoarcă în baracă, încercând să blocheze întoarcerea lui tăticu' pentru încă o serie, şi-l înfruntă din priviri. Tăticu' ridică dosul palmei la Kya, însă fetiţa nu cedă. Apoi, brusc, el se răsuci şi o porni şchiopătând spre barcă.

Kya se lăsă pe trepte, fără vlagă, uitându-se cum acuarelele mamei, peisaje din mlaştină, se mistuie şi se fac cenuşă. Rămase acolo până ce apuse soarele, până ce toţi nasturii începură să lucească precum chihlimbarul şi amintirea dansatului cu mămica se topi în flăcări.

Pe parcursul următoarelor zile, Kya învăţă din greşelile celorlalţi, ori poate mai mult de la zvârlugile din apă, cum să trăiască cu tăticu'. Trebuia să te ţii departe, să nu-l laşi să pună ochii pe tine, să fugi din peticele cu soare în cele cu umbră. Trezită şi ieşită din casă înainte să se scoale el, fata locuia în pădure şi pe apă, apoi se furişa neştiută în casă şi se culca pe patul de pe verandă, cât de aproape de baltă era cu putinţă.

*
Tăticu' luptase cu nemţii în al Doilea Război Mondial, unde femurul său drept fusese nimerit de un şrapnel şi se despicase -ultimul lor motiv de mândrie. Cecurile săptămânale cu ajutorul de invalid erau singura lor sursă de venit. La o săptămână de la plecarea lui Jodie, frigiderul se golise de tot şi nu mai rămăseseră nici prea mulţi napi. Când Kya păşi în bucătărie, în acea dimineaţă de luni, tăticu' arătă spre o bancnotă boţită de un dolar şi nişte mărunţiş aflat pe masă.
- Cu ăia de colo-şa iei mâncare pe-o săptămână. Nu-i nimica pe gratis, aşa să ştii, zise tăticu'. Totu' costă ceva şi pentru banii ăia o să ţii casa, o s-aduni lemne de foc şi-o să speli rufile.

Şi pentru întâia oară o porni Kya singură spre satul Barkley Cove ca să cumpere de mâncare - purceluşul ăsta s-a dus la piaţă. Plescăi prin nisipul adânc şi prin mâlul negru cale de aproape şapte kilometri, până ce văzu în faţă licărul golfului, cu cătunul pe mal.

Braţe subţiri, cu apă sărată, înconjurau aşezarea, amestecându-şi pâcla sărată cu cea a oceanului, care se umfla, în ora de flux maxim, de cealaltă parte a Străzii Mari. Împreună, balta şi marea separau oraşul de restul lumii, singura legătură fiind şoseaua asfaltată cu o singură bandă care pătrundea şchiopătând în sat, plină de crăpături şi gropi.

Erau două străzi: Strada Mare era paralelă cu oceanul şi avea un şir de prăvălii: băcănia Piggly Wiggly într-un capăt, Western Auto în celălalt, birtul în mijloc. Printre ele se înşirau Mărunţişuri la Kress, un magazin de mobilă Penney (doar marfă de catalog), brutăria lui Parker şi un magazin de încălţăminte Buster Brown. Lângă Piggly se găsea birtul La Naiba, care oferea cârnăciori prăjiţi, ardei roşii iuţi şi creveţi serviţi în cornete de hârtie. Nicio doamnă ori vreun copil nu punea piciorul acolo fiindcă era considerat indecent, însă o fereastră pentru comenzi fusese tăiată într-un perete, permiţându-le să ceară cârnaţi şi cola de pe stradă. Cei de culoare nu puteau folosi nici uşa, nici ferestruica.

Cealaltă stradă, Strada Principală, se întindea de la vechea şosea direct spre ocean şi Strada Mare, în care se oprea perpendicular. Aşa că singura intersecţie din localitate era între Strada Mare, Strada Principală şi Oceanul Atlantic. Prăvăliile şi celelalte acareturi nu erau lipite unele de altele ca în majoritatea oraşelor, ci separate de parcele mici, goale, pe care poposeau alge şi frunze de palmier de parcă peste noapte mlaştina şi-ar fi croit drum până acolo. Timp de mai bine de două secole, vânturile aspre şi sărate erodaseră clădirile înjghebate din lemn de cedru şi le făcuseră să capete culoarea ruginii, iar cercevelele ferestrelor, majoritatea vopsite în albastru ori alb, crăpaseră şi se coşcoviseră. Cătunul părea, în linii mari, să fi ostenit de lupta cu elementele şi, pur şi simplu, se năruia încet.

Pontonul, înveşmântat în parâme ferfeniţite şi bătrâni pelicani, înainta în golful mic, ale cărui ape, atunci când nu se zbuciumau, reflectau roşul şi albastrul bărcilor de pescuit creveţi. Drumeaguri de pământ bătătorit, cu căsuţe de cedru pe margini, şerpuiau printre copaci, pe după lagune şi de-a lungul oceanului, după ce se terminau prăvăliile. Barkley Cove era aproape literalmente un sătuc uitat din fundul lumii, răsfirat printre estuare şi stufăriş ca un cuib de egretă luat de vânt.

Cu picioarele goale şi îmbrăcată în salopeta de-acum prea scurtă, Kya se opri acolo unde cărarea din mlaştină dădea în şosea. Îşi muşca buzele, tare ar fi vrut s-o tulească înapoi acasă. Nu ştia ce-o să le spună oamenilor, cum o să se descurce cu banii de cumpărături. Dar foamea o îmboldea, aşa că păşi pe Strada Mare şi, cu bărbia în piept, o apucă spre Piggly Wiggly pe o cărăruie mărginaşă care se ivea când şi când printre peticele înierbate. Auzi, apropiindu-se de Mărunţişuri la Kress, ceva zarvă în spatele ei şi sări într-o parte tocmai când trei băieţi, mai mari cu vreo câţiva ani decât ea, trecură grăbiţi pe biciclete. Cel din frunte se uită în urmă, râzând că fusese la un pas să dea peste ea, apoi fu cât pe ce să se ciocnească de o femeie care ieşise din prăvălie.
- CHASE ANDREWS, treci încoace imediat! Haideţi, tustrei.

Băieţii mai pedalară un pic, apoi se resemnară şi se întoarseră la femeie, domnişoara Pansy Price, vânzătoare de textile şi de poveţe. Familia ei deţinuse cândva cea mai mare fermă din marginea mlaştinii şi, cu toate că fuseseră demult siliţi să vândă, femeia îşi juca mai departe rolul de proprietăreasă înstărită. Lucru deloc uşor atunci când trăiai într-un apartament minuscul, deasupra birtului. Domnişoara Pansy purta îndeobşte pălării ce aduceau cu nişte turbane de mătase, iar în dimineaţa asta avea una roz pe creştet, care-i punea în umbră rujul şi obrajii daţi cu fard roşu.

Se apucă să-i mustre pe băieţi.
- Mă cam gândesc să le spun mamelor voastre de treaba asta. Sau, mai bine, taţilor. Aşa de repede să mergeţi pe drum, cât pe ce să mă daţi jos. Ai ceva de spus, Chase?

Băiatul avea bicicleta cea mai şic - şa roşie, ghidon cromat, înălţat.
- Ne pare rău, domnişoară Pansy, nu v-am văzut de fata aia de colo, s-a pus în drum.

Chase, bronzat şi brunet, arătă cu degetul spre Kya, care dăduse înapoi, pe jumătate ascunsă după o tufă de mirt.
- Las-o pe ea. Nu poţi să-ţi arunci păcatele în cârca altuia, nici dacă-i un gunoi de mlaştină. Acuma... băieţi, tre' să faceţi o faptă bună, să vă răscumpăraţi. Iote domnişoara Arial, cară cumpărăturile, mergeţi şi ajutaţi-o să le ducă pân' la camionetă. Şi băgaţi-vă poalele cămăşilor în pantaloni.
- Da, doamnă, rostiră smeriţi băieţii şi porniră pedalând spre domnişoara Arial, care le fusese învăţătoare în clasa a doua.

Kya ştia că părinţii băiatului cu păr negru deţineau prăvălia Western Auto, motiv pentru care avea şi bicicleta cea mai bătătoare la ochi. Îl văzuse pe Chase descărcând cutii mari cu marfă din camion şi ducând-o în magazin, însă nu schimbase niciodată vreo vorbă cu el sau cu ceilalţi.

Aşteptă câteva minute, după care, iarăşi cu bărbia în piept, păşi spre băcănie. Înăuntru, Kya studie ce soiuri de mălai erau la vânzare şi alese o pungă de jumătate de kilogram de crupe măcinate mare, din pricina unei etichete roşii ce atârna de sus - Oferta specială a săptămânii. Cum o învăţase mămica. Se foi printre rafturi până nu mai văzu pe nimeni la casă, apoi înaintă şi dădu nas în nas cu vânzătoarea, doamna Singletary, care o şi întrebă:
- Un' ţi-e maică-ta?

Părul doamnei Singletary era tuns scurt, cu cârlionţi strânşi, vopsiţi vineţiu, ca un iris în lumina soarelui.
- Are treabă, doamnă.
- Păi... ai bani pentru mălaiu' ăla ori ba?
- Am, doamnă.

Neştiind cum să socotească suma exactă, îi întinse întregul dolar.

Doamna Singletary nu era convinsă că fetiţa face diferenţa între monede, aşa că puse restul în palma desfăcută a Kyei şi numără încetişor, desluşit:
- Douăzeci şi cinci, cincizeci, şaizeci, optzeci... optzeci şi cinci şi trei bănuţi. Fiin'că mălaiu' face doişpe cenţi.

Kya simţi că i se face rău de la stomac. Trebuia să numere şi ea? Se uită la grămăjoara de monede necunoscute din palmă.

Doamna Singletary păru să se mai înmoaie.
- Bine atunci. Hai, du-te.

Kya o zbughi din prăvălie şi porni, mergând cât de repede putea, înapoi spre cărarea din mlaştină. Mămica îi spusese de multe ori: "Să nu alergi prin oraş, că lumea are să creadă c-ai furat ceva." Dar de îndată ce ajunse la cărarea nisipoasă, o rupse la fugă şi goni aşa aproape un kilometru. Restul drumului îl parcurse în pas vioi.

Întoarsă acasă, crezându-se în stare să facă terciul, aruncă crupele în apă clocotită, cum făcea mămica, dar se strânseseră într-un cocoloş mare, pârlit la fund şi crud în mijloc. Atât de cleios era cocoloşul, că abia dacă izbuti să ia câteva îmbucături, aşa că ieşi din nou în grădină şi mai descoperi nişte frunze de nap printre florile de sânziene. Le fierse şi le mâncă, sorbind zeama cu zgomot.

Reuşi, după câteva zile, s-o scoată la capăt şi cu mămăliga, deşi nişte cocoloaşe tot făcea, oricât de tare ar fi învârtit în ceaun. În următoarea săptămână, cumpără nişte spinare de porc - însemnată cu etichetă roşie - şi o fierse cu nişte crupe şi varză creaţă, făcând un terci deloc rău la gust.

Kya spălase de multe ori rufăria, ajutând-o pe mămica, aşa că ştia cum să frece hainele de placa de sub robinetul din curte, cu bucăţi de săpun. Salopeta lui tăticu' era aşa de grea, că nu izbutea s-o stoarcă bine cu mânuţele ei şi nici s-o întindă pe frânghie, aşa că se mulţumea s-o aburce, şiroind de apă, pe o creangă de palmier-evantai de la marginea pădurii.

Ducea cu tăticu' o viaţă în doi timpi, locuind separaţi în aceeaşi baracă, uneori fără să se vadă zile întregi. Nu vorbeau aproape niciodată. Kya strângea după ea şi după el, ca o femeie în toată firea. La gătit nu se pricepea îndeajuns cât să-i pregătească şi masa - iar el oricum nu era prin preajmă de obicei -, însă îi făcea patul, strângea mizeria, dădea cu mătura şi spăla de cele mai multe ori vasele. Nu fiindcă aşa i s-ar fi spus, ci fiindcă era singura cale de a menţine decentă baraca pentru când avea să se-ntoarcă mămica.

*
Mămica spusese mereu că luna de toamnă se arată la ziua de naştere a Kyei. Aşa că, deşi nu-şi amintea data naşterii, într-o seară, când luna se ridică aurie şi dolofană din lagună, Kya îşi zise: "Cred că am făcut şapte ani." Tăticu' nu suflă un cuvânt; şi bineînţeles că nu se ivi nici pic de tort aniversar. Nu spunea nimic nici despre mersul ei la şcoală, iar fata, neştiind mare lucru despre asta, se temea să aducă vorba.

Mămica trebuia musai să se-ntoarcă de ziua ei, aşa că în dimineaţa de după luna plină Kya îşi trase pe ea rochiţa de bumbac cu imprimeu şi rămase să se uite în lungul drumului. Îşi dorea ca mămica să apară pe drum, înspre baracă, purtând aceiaşi pantofi de aligator şi aceeaşi fustă lungă. Când nu apăru nimeni, apucă oala cu crupe şi, străbătând pădurea, ajunse pe plajă. Duse mâna la gură şi, cu capul lăsat pe spate, slobozi o chemare: kiii-oo, kii-oo, kii-oo. Pâlpâiri de argint apărură în aer din susul şi din josul plajei şi de peste valuri.
- Ia uite-i cum vin. Nici nu pot număra cât de mulţi pescăruşi îs.

Ţipând şi cârâind strident, păsările se roteau şi se lansau în picaj, se opreau aproape de faţa ei şi poposeau la pământ, unde Kya le aruncase crupe. Se liniştiră până la urmă şi se apucară să-şi cureţe penele, iar ea se aşeză pe nisip, cu picioarele strânse. Un pescăruş mare se opri lângă Kya.
- E ziua mea, îi spuse păsării.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer