Spoitorii

Prin 1991-92 am fost consultat în legătură cu restaurarea Muzeului Literaturii Române, care trebuia consolidat. Am reinventat ferestrele astupate de-a lungul anilor, marcându-le urma în carnea faţadei. Apoi am cerut prin notă de şantier să se dea cu praf de marmură în câmp, urmând ca piatra din soclurile capitelelor să fie doar curăţată. Când m-am întors pe şantier, dezastru! În loc de praf de marmură, faţada era dată cu strop de ciment gri, iar piatra fusese spoită cu vinarom. Aşa e şi acum.

Puţini ani după aceea, s-a "restaurat" clădirea BCR din spatele statuii lui Michaele Bravul, de la Universitate. S-a spoit, tot aşa, cu prost gust riguros, faţada. În acelaşi gri şobolaniu atât de drag celor expuşi vreme de cincinale la materialul şi la culoarea muncitorilor - asta credea arhitectul acelui "Mausolenin" din Piaţa Roşie că semnifică betonul şi non-culoarea sa. A protestat atunci rectorul Institutului de Arhitectură, profesorul Alexandru Sandu, peste tot: în scris, la comisia monumentelor, la primărie. Degeaba: vedetele spaţiului public al deceniului trecut au fost băncile; în definitiv, să zicem mersi că n-au demolat clădirea cu totul, să facă una sticloasă, ca deja-epava bancorexiană de pe Calea Victoriei. Am scris şi eu atunci, în Libertatea. Degeaba. Spoitorii învinseseră.

Acum vreo doi ani, au dat cu bidineaua peste nespus de frumoasa piatră a clădirii în care este găzduit azi Ministerul Industriilor. Clădirea, cu siguranţă una dintre cele mai elegante ale Bucureştilor dintotdeauna, îi aparţine lui Duiliu Marcu prin concepţie (unii spun că a lucrat mult aici Tiberiu Ricci, dovadă stând Casa Radio, care aproape o imită, mai puţin graţia originalului, dar şi televiziunea de pe Calea Dorobanţilor). Vreun neica-nimeni din ministerul d-lui Berceanu - nu pot crede că fără voie de la d-sa - a văcsuit, cu toată nesimţirea de care a fost în stare, această capodoperă, mai precis parterul ei. Pe alocuri, se vede că imparicopitatul respectiv a dat de două sau de trei ori cu bidineaua, să prindă bine şi să nu mai poată fi vreodată scoasă vopseaua din porii asfixiaţi ai pietrei. Nimeni n-a mai protestat public atunci, nici primăria şi nici monumentele: ne obişnuiserăm şi apoi, cine să o facă, devreme ce încă erau "ai noştri" la putere, nu?

Universitatea fusese deja spoită în şobolaniu, după o tentativă anterioară, abandonată după abia jumătate din portalul de la Litere, de spălare. Au dispărut atunci inscripţiile revoluţiei, ale pieţei, precum şi straturile ulterioare. După restaurare, versurile imnului reapăruseră. Dar Şcoala de Arhitectură tocmai se dezbrăca de fumul atâtor decenii. Piatra albă respira în voie. Mai rămăsese de lămurit problema inscripţiilor de pe faţada sa estică, aceea dinspre fântână. Straturi şi straturi de scriitură revoltată îi acopereau, peste slinul perioadei comuniste, carnaţia de piatră. Desigur, nu toate inscripţiile de acolo mai aveau vreo valoare în sine, iar multe din ele vorbeau mai mult despre sminteala unor dezaxaţi decât despre idealuri. Cu toate acestea, ca "tablou" al unei stări de graţie, locul merita o atenţie mai mare, mai cu seamă că se apropia restaurarea exact a acelei porţiuni de faţadă. După ştiinţa mea, în vederea celebrării a o sută zece ani de la înfiinţarea şcolii, se pregătea un concurs menit să dea imagine faţadelor - atât de publice - ale şcolii noastre.

Nu mai e nevoie. Într-o noapte, ca furii, pe tăcute, au venit spoitorii. Cu bidinelele lor slinoase, cu conştiinţa lor încărcată, au măscărit pereţii noştri toţi. Le stăteau ca o sulă în coastă. Aminteau despre vremuri când spoitorii şi cei ce îi ordonă fură atât de nevrednici, ba dârdâind pre subt plăpumi la "rivuluţie", ba aplaudând minerii care îi ciomăgeau pe studenţii de la arhitectură, despicau ecranele de computer cu barda şi se slobozeau pe tratatele din care noi am deprins misterul ordinelor clasice... (2001)