Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un nou început


Alexandru-Radu Săvulescu

06.08.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ajutat de Trabant-ul meu, Rosinanta, intrasem în rutină cu transporturile de apă uşoară pentru Rada, care descoperise acest nou "tratament minune". Nu mai bea nimic altceva decât apă uşoară, convinsă că asta o va vindeca. Tot aşa cum cu câţiva ani în urmă, la începutul bolii, când nimeni în afară de ea nu ştia încă ce are, aflase dintr-o revistă de leacuri despre un alt tratament minune, pansament cu... foi crude de varză, şi de câte ori mă duceam la cumpărături pentru ea şi pentru copii, mă ruga să-i aduc câte două-trei verze. Eu, ştiind că nu prea găteşte, nu-mi dădeam seama ce poate să facă cu atâta varză, până ce într-o zi am trecut pe la ea cu câinele meu. Acesta, mare amator de fructe şi legume, a început să ronţăie nişte frunze scoase din gunoi. "Nu-l lăsa să le mănânce, au puroi", mi-a strigat Rada când l-a văzut. Atunci am înţeles pentru prima dată că ceva grav se petrece, deşi încă nu-mi era clar ce.

Când Rada a ieşit de la consultaţie, medicul, general în rezervă, a urmat-o afară din cabinet, şi a căutat cu ochii pe cineva cu care să vorbească. A dat peste mine, care o însoţisem de data asta singur, fără mama ei. Mi-a cerut şoptit să intru în cabinet, şi a închis uşa după el. "Sunteţi rudă cu doamna?" "Am fost căsătoriţi, da." "Ştiţi ce are?" "Se tratează de cancer, şi a venit la dumneavoastră pentru tratamentul cu apă uşoară, despre care a auzit că face minuni." "Ştiţi în stadiu este?" "Nu mi-a spus niciodată, astea sunt lucruri pe care le discută doar cu medicul şi cu mama ei." "Stadiu terminal." "Şi atunci o ajută tratamentul acesta?", am întrebat eu folosind cuvântul tratament, din respect pentru medic, deşi nu-mi făcea deloc impresia că asta era situaţia. "Rău nu-i face, dar nici de vindecat, cum se aşteaptă ea, n-o va vindeca", mi-a răspuns sec medicul, după care a continuat: "Dacă doriţi să cumpăraţi apă, vorbiţi cu asistenta."

Ştiam că are o boală gravă, dar nu aşa gravă, Rada părea mereu optimistă, mama ei la fel.

Tratamentele la spital continuau, iar săptămânal, uneori şi mai des, cumpăram şi apă uşoară, câte două-trei bax-uri. Costau o mulţime de bani, pe care Rada era însă dispusă să-i cheltuie fără să clipească, credea fără nici o ezitare în acest "tratament". Treaba mea era doar să cumpăr apa, şi să i-o aduc. Am făcut asta până ce cabinetul s-a închis, după ce i s-a retras autorizarea de a mai comercializa apă uşoară pe post de medicament.

Într-o dimineaţă, când mă mai duceam încă după apa uşoară, cu un bax în mână, pregătit să-l pun în maşină, m-am dezechilibrat. M-am sprijinit în pumnul drept desfăcut să nu cad în nas. Greutatea corpului s-a concentrat cumva pe degetul mijlociu, care mi-a pocnit zgomotos, după care mi-a rămas atârnat. Nu-l mai puteam mişca, se bălăngănea inert.

M-am dus imediat la Urgenţă, unde am încercat să atrag atenţia vreunui medic, măcar să-mi spună ce trebuie să fac. N-am reuşit. Probabil îşi închipuiau că am venit să însoţesc pe cineva, dacă nici nu şchiopătam, nici nu eram plin de sânge. După câteva ore bune de aşteptat fără rost pe la uşi, am decis să mă întorc acasă, şi să-mi sun unchiul chirurg de la Sibiu. Acesta mi-a spus pe loc: "Trebuie urgent pusă o atelă la deget, să stea drept, şi articulaţia se va reface, va fi ca nouă. Dacă nu pui însă atelă, se va suda strâmb, şi vei rămâne cu el ca un cârlig pentru tot restul vieţii. Auzi, de ce nu vii tu până aici, să-ţi pun eu o atelă?" Mai văzusem oameni cu degete strâmbe, şi nu voiam să ajung ca ei, aşa că am luat trenul spre Sibiu. Când am ajuns, unchiul meu avea deja atela şi pansamentul pregătite, mi-a legat degetul pe loc, după care ne-am aşezat la masă. A doua zi dimineaţă am plecat înapoi spre Bucureşti.

Am ţinut atela cam o lună, din care vreo două săptămâni cât am fost în Africa de Sud, pentru nişte reportaje. Nu m-a împiedicat să-mi fac treaba, eram doar un pic caraghios când dădeam mâna cu cineva, cu degetul mijlociu întins.

Când m-am întors, i-am adus Radei ce-mi ceruse - nişte smaralde. Îmi spusese că asta îşi doreşte, că a auzit că au puteri magice, te ajută să-ţi reiei viaţa de la început.

Nici apa uşoară, nici smaraldele nu au folosit însă la nimic.

(Bucureşti, august 2019)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer