(750) CE? (Izbirea de casă)

Se vorbeşte tot mai mult, în unele discuţii şi discursuri despre arta contemporană, nu numai despre o anumită întoarcere sau revenire (şi nu se ştie prea bine: cine sau ce se întoarce? Noi ne întoarcem la ceva, sau ceva revine la noi, spre noi? Deşi o pun, aici, deocamdată, doar între paranteze, întrebarea mi se pare decisivă) la, speră unii, o anumită, dacă nu tradiţie, măcar tradiţionalitate: a practicilor, a tehnicilor, a genurilor. Pe scurt, topicul cel mai banal este: "întoarcerea la pictură" - de exemplu, ca manifestare-regină, ca simptom-rege, dominant, capabil să îndreptăţească speranţa într-o schimbare de paradigmă.
 
Adică, din nou, într-o revenire. Altfel spus, în toate sensurile (cel puţin din limba română) ale acestui cuvînt: revenim la, adică, în sfîrşit - speră unii (cei mai mulţi) -, ne revenim, adică ne întoarcem, revenim, ca după o frivolă piruetă, la noi înşine. Ne revenim din erorile trecutului apropiat, ne revenim, adică ne întoarcem, odiseic, în port, după uşurătatea plutirii în derivă prin aventurile acvatice, lichide, expuşi voii şi bunului-plac al tuturor vînturilor stîrnitoare de inutile furtuni şi vane ravagii, ne revenim şi revenim, ne întoarcem la gravitatea, gravitaţia, seriozitatea continentală a pămîntului, a solului tare, care trebuie muncit şi săpat, lucrat în profunzime şi pe înălţime (extragem ca să înălţăm, săpăm ca să ridicăm: nu asta înseamna "casa"? Nu asta înseamnă "a construi"?). Gata cu prostiile şi cu aventurile tinereţii, cu pauza de uşurătate îngăduită după ororile secolului al XX-lea, cu cele două Războaie Mondiale, cu Holocaustul şi Gulagurile, cu genocidurile şi terorismele lui! Gata, recreaţia s-a terminat, a fost necesară dar să nu exagerăm, gata deci, să nu mai tragem de timp şi istorie, trebuie să ne revenim şi să ne întoarcem, să revenim!
 
La ce? Mai avem la ce? Oare lucrurile au stat pe loc şi ne-au aşteptat să le reluăm de unde le-am lăsat? Ca şi cum pauza n-ar fi însemnat, tocmai, o transformare a tuturor lucrurilor şi a înseşi noţiunii de lucru - din nou, în limba română cel puţin, în toate sensurile (importante) ale cuvîntului: înapoi la lucru - şi la lucruri. Înapoi la muncă, adică la lucru, ca să producem lucruri.
 
Numai că însăşi producţia de lucruri şi însuşi lucrurile, noţiunea de lucru, cum spuneam, s-a schimbat. Astfel încît nu mai avem la ce ne întoarce. Ne-om reveni noi, dar nu mai putem reveni. Poate doar lucrurile să se întoarcă la noi - adică să ne iasă pe neaşteptate în cale. Iar atunci, cînd în aparenţa ta de derivă, oricum în plină plutire, te trezeşti, brusc, că în faţă îţi iese portul, ţărmul, casa, "acasa", nu este o catastrofă, pericol mare de dezastru, de - literal - colaps? Nu riscăm să ne ciocnim, să ne izbim de propria casă, de propriul "acasă", de propriul însuşi? Şi nu tocmai asta, de fapt, se întîmplă acum, în momentul strict de faţă? Nu tocmai asta caracterizează actualitatea patentă, manifestă: faptul că ne izbim, catastrofal, de noi înşine, că riscăm impactul fatal, oricum dezastruos, cu aparenta familiaritate şi familie, cu - cum spuneam - propriul, cu ceea ce ni se părea a ne fi propriu, adică în posesie şi în stăpînire?
 
Şi oare nu tocmai acest mod, această modalitate, aceea de a ne poseda propriul şi de a avea propriul propriu în stăpînire, este de vină? Nu tocmai tradiţionalitatea posesiei şi a stăpînirii, imperialismul şi "imperialitatea" propriului a pregătit acest impact, de acum, nepregătindu-ne însă şi pentru el, dar destinîndu-i-ne?
 
Ba da. PUN PARIU că da! (Despre onestitatea pragmatică procedural-etică de a paria în cunoaştere şi în discuţiile publice am discutat în altă parte, în cartea Dadasein.)
 
Şi atunci, după acest foarte rapid survol, la ce teren ferm, la ce tradiţionalitate speră arta contemporană - sau cei care vorbesc despre ea - să revenim, pentru a ne reveni?
 
La una a cărei actualitate este, tocmai, impactul: ne regăsim pe noi înşine prin/ca dezastru.
 
Astfel încît mai corect ar fi să vorbim, în cazul artei, de o întoarcere (să zicem, tot în limba română, de la reprezentaţie: happening, performance etc., ca fostă paradigmă actuală, ca paradigmă fost-actuală, ex-actuală, post-contemporană etc.) nu atît, "ontic", "empiric", la genuri, specii, tehnici sau practici "tradiţionale", ci la oroarea (şi fascinaţia) reprezentării.
 
Da, ne apucăm, iar, de tablouri (să zicem) pentru că vrem, nu putem să nu vrem să ne reprezentăm ce ni se întîmplă, iar ceea ce ni se întîmplă nu este un prezent sau o prezentare care să poate fi re-prezentată, ci, tocmai, o dispariţie - în urma impactului cu propriul, cu casa şi cu acasa, cu familiarul - cu "noi înşine". O - s-a mai spus, parcă, dar iată că revine - dis-apariţie. De unde şi dis-perarea: disperarea dispariţiei, a dis-apariţiei: vedem că nu vedem, că nu vom mai vedea, că urmează fie să nu mai vedem, fie să nu mai avem ce vedea - nu vom şti niciodată. Dis-sperarea (disperarea e ultima speranţă) dis-apariţiei (cum să facem să vedem dispariţia, să vedem şi după dispariţie). Ambiguitatea apocalipsei imposibile în ea însăşi - de unde şi speranţa disperării. Cum să vezi şi mai ales să "vizualizezi" dispariţia?
 
Întrebarea (simptomatologic-clinică) este deci următoarea: ne întoarcem, da, la reprezentare, dar la reprezentarea a ce? Ce ni se arată? Ce îi presează pe artişti să vadă, să ne arate, să ne facă să vedem? Ce anume insistă, dis-părînd, să se re-prezinte ("dublu" deci, "redundant" aşadar, dat fiind că nu se mai poate "prezenta" simplu - dacă a putut vreodată)?
 
Rămîne să vedem. Rămînem aici să vedem,  chiar dacă nu va mai fi nimic de văzut. Ne-vederea!