Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

305 ani de la martiriul Brâncovenilor: o revenire


Augustin Ioan

20.08.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La anul 2014 după Hristos, când s-au împlinit 300 de ani de la martiriul lui şi al alor săi, parte bărbătească, am intrat şi eu în subiect pentru prima dată dincolo de nivelul cunoştinţelor legate mai degrabă de subiectul spaţiului sacru autohton. Şi, cu această ocazie, m-am putut apropia cu înţelegerea şi cu reconstrucţia deconstructivă de omul Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin, cum l-a reţinut slova populară. O domnie lungă şi, practic, fără bătălii. Un domnitor care nu şi-a asumat cu bucurie domnia. O bogăţie impresionantă pentru vremea aceea. O boare de cultură vestică, venetă şi padovană, în speţă - adică o formă superioară de interpretare a tradiţiei bizantine, de conectare la Occident. Bresle de constructori locali care fac joncţiunea cu cele occidentale şi primesc de acolo taine geometrice şi simbolice, recunoaşteri şi rataşări la bresle operative (drept dovadă stau cei pictaţi cu trestia rangului în mână pe faţada Hurezilor, comentaţi de Vasile Lovinescu). Voievodul juca, deci, şi rolul de rege, în sens guénonian.

Dar şi celelalte arte, subordonate arhitecturii - şcoala de pictură de la Hurezi, de pildă, fac saltul unui aggiornamento de substanţă, până la importul de semne exterioare ale bogăţiei, de la veşminte la blănuri de dat plocon şi la podoabe scumpe. Multe sunt aduse din Transilvania, de unde se cumpără şi armele şi praful de puşcă sibian. Domnul construieşte mult. Acelaşi obicei a fost păstrat de către rudele sale cantacuzineşti, de urmaşi, dar şi de Doamna ţării. Domnul aduce la zi arhitectura moştenită de la Matei Basarab, mai ales cea bisericească, de unde, văzând uniformitatea intervenţiilor (pridvor, sau exonartex, cu erminie proprie; brâul Maicii Domnului în torsadă şi turlă înaltă peste naos, plus un chiostro), putem trage concluzia existenţei unui program spiritual centrat pe arhitectura şi arta sacre. Domnul construieşte, dar şi fortifică. Unii au vorbit despre diferite strategii de fugă proprie, alţii spun că singura strategie va fi fost fuga la Veneţia, unde erau, deja, banii.

Dar despre ce vorbesc aici, în fond? Ce se petrece, de fapt, în această perioadă? Arhitectura este infuzată cu o nouă ordine geometrică, uneori de factură sacră, care se aplică şi ansamblului şi obiectului arhitectural (cazul ansamblurilor de la Potlogi, Mogoşoaia şi Hurezi, palate neasemenea, de factură venetă, invocate de către Grigore Ionescu în a sa faimoasă istorie, precum şi de către Radu Drăgan).

Primul vorbeşte despre "compoziţia clară, regulată", iar al doilea găseşte sensuri simbolice în diviziunea interioară masculin-feminin a spaţiului, care s-ar întâlni într-un loc tainic, al tezaurului domnesc. În al doilea rând, este vorba despre o aducere la zi a prispei prezente în arhitectura tradiţională locală, prin inserarea unei loggia (pridvor) la cele două palate către perspectiva naturală privilegiată sau prin referinţa la exemple italiene de colonade renascentiste şi arcaturi, ca la Hurezi. Materialele de construcţie sunt înnobilate prin folosirea mai frecventă a pietrei, în zidărie sau în ancadramente rafinate; uneori, pentru detalii, chiar a marmurei. Clădiri existente sunt reconstruite sau li se adaugă elemente noi, de felul prispei la biserici, ca formă contrasă a curţii templului din Ierusalim, a câte unei turle, schimbând aspectul lăcaşului de cult din grecesc în valah (ca la Polovragi) sau chiar a unui chiostro împodobit cu o serie de coloane delicat sculptate în piatră şi cu frescă la intradosul cupoletei. Adeseori, lăcaşuri de cult astfel augmentate sunt şi repictate, după regulile cele noi, promovate de Şcoala de la Hurezi.

Tradiţia brâncovenească nu este una originală, ci un punct de inflexiune, când se produce o augmentare a tradiţiei locale, vernaculare, prin altoirea pe acest trunchi a unor influenţe italiene (în primul rând toscane şi venete) şi postbizantine (venite pe filiera sârbo-dalmată). Este greu de distins care dintre aceste influenţe predomină în formula care a ajuns până la noi după adăugiri şi reinterpretări succesive. Grigore Ionescu pare să privilegieze sursa autohtonă, deşi recunoaşte prezenţa, fără îndoială decisivă, a curtenilor şi a meşterilor, dacă nu chiar a unor artişti italieni la curte. Boierimea locală se afla "... în contact cu lumea culturală şi artistică a ţărilor occidentale, a Italiei în special (şi) îşi modificase simţitor gusturile şi ambiţiile, însuşindu-şi viaţa de fast şi rafinament a nobilimii occidentale". Restaurarea de la Mogoşoaia, cea de la începutul secolului al XX-lea, a părut să privilegieze influenţa veneţiană, ceea ce a făcut ca cele două palate, Potlogi şi Mogoşoaia, să pară acum ca fiind mai diferite unul de celălalt decât erau la vremea construcţiei lor.

La scara istoriei europene, tradiţia brâncovenească este mai degrabă recentă, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii autori, precum Radu Drăgan, să vadă în meşterii vremii lui Brâncoveanu nişte continuatori ai unor tradiţii ancestrale, emergente, cel puţin de la edificarea piramidelor. Prezenţa meşterilor cu trestia, semn distinctiv al breslelor de constructori ai vremii, pictaţi în frescă pe faţada vestică de la Hurezi, pare a-i susţine, măcar iconografic, ipoteza. Altfel, chiar plimbate la Veneţia, referinţele constantinopolitane se conjugă elegant cu cele postrenascentiste şi cu tradiţia locală, într-o nouă sinteză.

Prin rigoare geometrică (ba chiar proporţii privilegiate, sacre), în ansambluri şi în edificii, augmentând tradiţia locală, arhitectura brâncovenească şi-a menţinut autoritatea şi valoarea până astăzi. Materiale superioare celor din arhitectura vernaculară, precum piatra şi, ca o formă apoteotică, marmura, apar la casele domneşti ale lui Brâncoveanu din Bucureşti şi sunt remarcate pentru eleganţa lor de către del Chiaro, secretarul italian al principelui Brâncoveanu. Scara este monumentală, reşedinţele voievodului sporind în dimensiune faţă de cele ale boierilor şi chiar faţă de cele ale predecesorilor săi princiari. Mănăstirile şi lăcaşurile de cult sunt ctitorite în aceeaşi manieră aulică, iar bisericilor vechi le sunt adăugate pridvoare şi turle, precum şi pictură nouă.

În concluzie, aş observa că politica de basculă a voievodului ţine ţara ferită de tătari, dar şi de turci şi de austrieci, ultimii conferindu-i titlul de principe al imperiului. Mazilirea, ea însăşi, ar fi putut fi ocolită, tot cu peşcheş, bacşiş şi celelalte vorbe de ocară care ne-au rămas în vocabular şi în comportamentul social; dar vine momentul crucial, cel al martiriului, când voievodul, privindu-şi copiii şi ginerele murind, trece dincolo de orice prag al laşităţilor şi al compromisurilor, primind cununa cea neveştejită. Ca şi tâlharul de pe cruce, alături de Iisus, domnitorul se răscumpără integral, plătind cu totul preţul muceniciei sale şi a alor săi. Atmosfera sumbră de-acasă, după această crimă cumplită, pare reflectată de abundenţa scenelor din Apocalipsă în bisericile pictate după masacru (a observat aceasta acad. Răzvan Theodorescu), dar şi de tăcerea complice a ascunderii moaştelor domnului în chiar centrul oraşului, la Sfântul Gheorghe Nou.

Aşa se explică, poate, prin această răscumpărare fără rest, prestigiul sever al moştenirii cantacuzineşti şi brâncoveneşti până în sfânta zi de azi, neîntreruptă nici măcar de ciuma roşie a comunismului (judeţeana de partid de la Râmnicu Vâlcea are sus de tot, în turn, o replică a colonadei hurezene, dacă nu cumva, direct, a originalului florentin). Arhitectura vernaculară a adoptat cele câteva trăsături distinctive ale sintezei barocului ortodox / bizantin, cum îl numeşte academicianul Răzvan Theodorescu. A făcut-o imediat: pridvor pe vest, turla înaltă peste naos şi, la bisericile de lemn inclusiv, torsadă. Are aparenţa unui program sistematic: construcţie, reconstrucţie (aggiornamento) şi modificarea arhitecturii populare; geometrie nouă, simbolică, recunoaşterea publică a breslelor constructorilor. Oare nu este aceasta chiar funcţia regelui? Şi oare nu explică asta de ce regii României, dar şi regina Maria, l-au adoptat pe Brâncoveanu drept figură tutelară, dintre cele pământene, a domniilor lor?

 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer