Joaca de-a cârpeala

"Ce faci?"
"Cârpesc ciorapi."

Nu se aştepta la răspunsul ăsta, aşa că a tăcut, vrând poate să se asigure că nu-mi bat joc de el. După câteva clipe, a rupt tăcerea, spunând: "Şi bunica mea cârpea ciorapi, avea o ciupercă de lemn pe care o folosea pentru asta." "Da, şi eu caut una de ceva vreme, dar nu se mai găsesc." A schimbat apoi vorba jenat, iar conversaţia nu s-a mai legat. A închis telefonul la scurt timp, fără să-şi fi revenit probabil din şoc.

Dacă s-ar fi arătat interesat, aş fi avut ce să-i povestesc. Ideea de a cârpi lucruri (nu numai ciorapi, ci şi cearceafuri, feţe de masă, prosoape) mi-a venit citind. Deşi în română "cârpit" are o conotaţie negativă, fiind considerat mai degrabă "cârpăcit", în fapt e o operaţie foarte delicată, care cere nu puţină pricepere şi îndemânare. Am studiat, şi există diverse tehnici de a cârpi, în ideea de a face o cusătură cât mai puţin vizibilă, dar foarte rezistentă în acelaşi timp. Prima condiţie este însă să ai aţă din acelaşi material cu ce vrei să cârpeşti. Bumbac în cazul meu. Or asta e deja o încercare în sine, ceva practic imposibil de găsit în merceriile de astăzi, care nu mai vând decât poliester. Răscolind prin cutii uitate prin dulapuri, apelând la cunoscuţi, am strâns cu greu câteva mosoare vechi de când eram copil, sau poate şi mai vechi de-atât. Îmi face o adevărată plăcere să mă joc cu ele, îmi aduc aminte de Mamaia, deşi nu cred s-o fi văzut prea des cosând. Era însă o vreme când lucrurile se reparau, nu se aruncau imediat pentru a fi înlocuite cu altele noi. Nici eu nu m-am îndurat să arunc cearceafurile rămase de la bunici, nu se compară cu nimic din ce se poate cumpăra acum, sunt făcute cu mare grijă, dintr-o singură bucată, nu înnădite, şi cu lucrătură savantă pe margini, nu simple. Sigur că încet-încet, deşi din materiale dense, robuste, au mai cedat pe ici-pe colo. Nu le-am aruncat, le-am ţinut pentru acoperit mobilierul atunci când plec pentru mai mult timp de-acasă. Dar refăcute, capătă o viaţă nouă. Iar dormind în ele mă simt din nou ca în copilărie, în zilele când Mamaia îmi schimba aşternuturile vechi cu altele proaspete şi curate, cu miros de levănţică.

Sunt mândru şi de ce-am reuşit să fac cu mâna mea, deşi nu e totul aşa perfect cum mi-aş fi dorit. Dar nu mă mai tem să găsesc o gaură într-un cearceaf sau un ciorap, pentru că ştiu că pot imediat să iau acul şi aţa, să-mi torn un pahar cu vin, şi să mă instalez comod la umbră, la masa de pe balcon, cu căştile pe urechi, ascultând muzică, ca să-mi exersez îndemânarea la cârpit.

(Bucureşti, august 2019)