Ceasornicarul

În colţişorul ceasornicarului timpul părea că se oprise-n loc. Nu puteai să spui că este magazin pentru că nu era, şi nici magherniţă pentru că avea un aer de respectabilitate. Prăfuită, dar totuşi respectabilitate. Era ascuns într-un pasaj care făcea legătura între mai multe staţii de tramvai şi autobuz, dar care, deşi ar fi fost de aşteptat să fie intens tranzitat, fusese aproape pustiu de fiecare dată când trecuse pe acolo. Căutase zile în şir un ceasornicar dispus să schimbe o baterie la un ceas care avea mai mult valoare sentimentală decât practică, pe care îl purta ca pe o bijuterie şi mai puţin ca pe un instrument de măsurat timpul. Se obişnuise, ca mulţi alţii de altfel, să afle cât este ora aruncând o privire rapidă pe telefon şi nu la ceasul de la mână. Descoperise în acest periplu că ceasornicarii erau o specie pe cale de dispariţie, la fel ca şi cizmarii. Mai găseai câte unul ascuns pe ici pe colo şi, de obicei, dădeai peste el fie din întâmplare, fie la recomandarea cuiva care trecuse prin aceeaşi căutare.

Pereţii erau plini de ceasuri, de toate formele, dimensiunile şi modelele. Surprinzător, nu mergea nici unul. Toate erau încremenite, fiecare în propria clipă de veşnicie. Fusese un pic uimit de acest lucru, fiind obişnuit cu ticăitul constant, oarecum enervant, care făcea parte din identitatea tuturor celorlalte ceasornicării prin care trecuse de-a lungul anilor. S-a întrebat în treacăt dacă meşterul o fi cu adevărat meşter şi o şti meserie sau o fi vreun cârpaci dornic doar să-i ia banii pentru o treabă făcută de mântuială. Schimbarea unei baterii nu era mare lucru, doar că ţinea mult la ceasul acela şi alţii reuşiseră să-l zgârie când îl desfăcuseră, sau se chinuiseră îndelung cu mecanismul de fixare al orei. Era deja sătul de căutări, aşa că trase aer în piept şi îl întrebă pe omul din faţa lui dacă poate să-i rezolve problema. Omul îi răspunse afirmativ, îi ceru ceasul şi îi spuse să se aşeze pe un scaun cam slinos care se afla într-un colţ.

Odată aşezat, începu să studieze cu ceva mai multă atenţie locul în care nimerise şi pe omul care şurubărea la ceas. Spaţiul era destul de mic, înghesuit şi luminat de un neon care pâlpâia din când în când. O tejghea care părea că mai are puţin şi se dezmembrează ţinea loc de masă de lucru. Ceea ce lucra ceasornicarul nu se vedea prea bine pentru că erau între el şi scaunul pe care îi ceruse să se aşeze nişte cutii în care doar Dumnezeu ştia ce se afla, daca s-o fi aflat ceva. Omul avea undeva pe la cinzeci şi ceva de ani, era un pic tuciuriu şi cam plinuţ. În picioarele care se vedeau pe sub tejghea purta sandale, iar pe degetul inelar al mâinii drepte avea un ghiul de aur. Deşi zâmbea, ochii îl studiau atent, măsurându-l şi cântărindu-l permanent. De când se aşezase pe scaun, ceasornicarul vorbise fără pauză, vrute şi nevrute, un potop de cuvinte la care nu fusese aproape deloc atent.

Făcu un efort să se concentreze, deşi vorbăraia inutilă îl deranja, mai ales când venea de la un bărbat. Îşi fixă un zâmbet tâmp pe faţă şi începu să asculte plictisit ceea ce îi povestea omul din faţa lui.
"Dom'le, eu pe nevastă-mea am cunoscut-o într-o iarnă. Lucram la un centru abia deschis unde se vindeau ceasuri şi din astea. Cred că aveam vreo douăzeci de ani. Eram şef şi eram plin de bani. Ea săraca era abia la început, ospătăriţă la o crâşmă care se deschisese în zonă de curând. Într-o zi a venit să-i repar un ceas. Nu i-a plăcut de mine, că vorbeam prea mult şi eram şi cam tuciuriu. Ha, ha! S-a supărat aşa de tare că nici nu s-a mai întors să ia ceasul. Ţin minte ca a nins rău tare în anul ăla. Eu aveam bani, aşa ca i-am dat la unu' câţiva lei să deszăpezească. Ea săraca a trebuit să pună mâna pe lopată şi nu avea nici mănuşi. M-am dus eu şi i le-am dat pe ale mele ca să-i fie mai uşor. Erau mănuşi bune, scumpe, cum nu se mai fac." Oftează uşor şi se opreşte din şurubăreală. Aruncă o privire scurtă clientului care stă pe scaun să vadă dacă îl mai ascultă. Acesta îşi ascunde plictiseala sub un zâmbet care simte că îi iese un pic cam strâmb. "Cât naiba îţi ia să schimbi nenorocita aia de baterie?!, se întreabă în gând. Îşi ascunde un căscat şi speră că va intra cineva să-l scape de vorbăraia ceasornicarului
"Dom'le, să ştiţi că eram totuşi un bărbat frumos şi cu succes la femei. Mai aveam şi bani mereu. Ăia cu care lucram îşi aduceau mâncare de acasă, dar eu mergeam să mănânc la restaurant că îmi permiteam. Mergeam la ăla unde lucra nevastă-mea." Este oprit brusc de ţârâitul telefonului. Nevastă-mea, spune el şi răspunde îndreptându-şi spatele. Vorbeşte monosilabic, serios şi i-a dispărut orice urmă de aroganţă. Închide şi oftează din nou. "M-a întrebat dacă am făcut vreun ban azi, că dacă nu, pot să nici nu mă mai duc acasă... să rămân să dorm aici sau pe preşul de la uşă."

Şi-a pierdut cheful de vorbă. Termină brusc treaba, îi întinde la fel de brusc ceasul şi-i cere zece lei. Scoate banii, i-i dă în tăcere, îi mulţumeşte şi iese. Mai aruncă o privire în urmă. Îl vede stând pe scaun, cu privirea pierdută în gol. Pare să se fi oprit şi el la fel ca ceasurile de pe pereţi. Îi pare rău că nu l-a ascultat cu mai multă atenţie. Se simte un pic vinovat. Probabil că omul se simţea singur ascuns mereu în locul ăla şi aşteptând clienţii din ce în ce mai rari. Iese din pasaj şi îi prinde privirea o femeie care i se pare frumoasă. O priveşte şi îi revine buna dispoziţie. Viaţa este frumoasă îşi spune în sinea lui. Îl uită pe ceasornicar şi pleacă vesel în drumul lui. Timpul curge cu rapiditate pentru el... încă.