Senzaţiile morale (cărarea pierdută)

Uneori, e greu să alegi între dispreţ, ură, greaţă, furie, oboseală etc. Rămîi blocat între ele, sub ele, indecis în amestec. Obiect. Dispreţul, ura, greaţa, furia, oboseala etc. nu au subiecţi, doar obiecte. Adică baza pentru o adevărată subiectivare.
 
Şi asta nu doar uneori, ci întotdeauna.
 
Şi pentru că nu se poate alege, distinge: sînt amestecate.
 
Şi sînt amestecate, întotdeauna cu neputinţă de deosebit, pentru că, deşi le numim, poate, sentimente, deşi pot fi numite, mai larg dar la fel de imprecis, afecte, este vorba de senzaţii morale.
 
Enorm paradoxalele senzaţii morale, preţioase tocmai pentru că fac imposibilul şi reintegrează umanul prin dublul lor plan, prin "dualismul" lor, reunind fizicul cel mai "epidermic" cu "abstractul" etic.
 
Etic, mai întîi simţim, apoi abia, dînd curs simţirii, urmîndu-i linia (drumul, calea, cărarea - pierdută), gîndim şi, dacă sîntem cu adevărat întregi (şi eventual dezvoltaţi), concepem şi acţionăm.
 
Etica, însă, este primordial simţ, simţire. Simţul uman(izant) prin excelenţă, poate.
 
În măsura în care sîntem dezafectaţi şi insensibili etic, devenim an-umani: nişte biete fiinţe abstracte, în cel mai bun caz nişte schiţe, însă abandonate.
 
A "meta"-simţi: a avea preponderent senzaţii morale; a simţi, dar înainte de toate moral.