Revoluţia la 30 de ani. Zidul şi zidurile (care dărîmă) (exerciţiu de memorii la cerere)

Revoluţiile promit, dacă nu tinereţea veşnică, măcar o reîntinerire istrorică. Nu sînt făcute în totalitate de tineri, dar presupun spirit tînăr, adică nemulţumire şi revoltă. În 1989, la Revoluţie, generaţia noastră (Bogdan Ghiu şi Vasile Popovici), avea în jur de 30 de ani, era încă tînără. Astăzi, Revoluţia şi societatea noastră au vîrsta noastră de atunci: 30 de ani. Putem deci, avem chiar datoria de a judeca atît Revoluţia Română, cît şi pe noi înşine: cum am făcut Revoluţia, ce am făcut cu această revoluţie şi ce ne-a făcut ea nouă? La Revoluţia din 1989 a căzut Marele Zid al Berlinului; acum, la 30 de ani de la Revoluţie, Europa şi lumea se umplu la loc de ziduri. Se mai păstrează vreo urmă de revoluţie în lumea de azi? Cum îmbătrîneşte o revoluţie şi cum îi îmbătrîneşte ea pe tinerii care îi sînt contemporani? Se mai pot face revoluţii în deschisa, minunata lume nouă de azi? Ce ar trebui să înveţe eventualii revoluţionari ai viitorului de la cei ai trecutului apropiat?
 
Peste două săptămîni ne mutăm la Timişoara. Începe Art Encounters, în cadrul căreia eu voi face un atelier de scriere despre artă (despre care voi vorbi la momentul potrivit). Dar fix înainte, miercuri, 18 septembrie, la deja celebra librărie "La Două Bufniţe", vă invit la întîlnirea cu tema de mai sus, împreună cu Vasile Popovici, pe care nu l-am mai văzut de cînd era ambasador în Portugalia. Ambele, şi această întîlnire, şi atelierul respectiv, fac parte din nişte serii cu mulţi invitaţi, şi unele, şi celelalte organizate de una dintre cele mai active asociaţii culturale din întreaga ţară, Contrasens.
 
Mi se pare tulburătoare cifra 30, care se repetă: anul ăsta se împlinesc 30 de ani de la Revoluţie, exact cît aveam la Revoluţie.
 
În ceea ce mă priveşte, această întîlnire va fi şi o primă experimentare conştientă a ceea ce, mai de mult, am numit Memorii la cerere, iar acum, ducînd ideea ceva mai departe, aş numi Memorii colective sau Amintiri împreună: dacă vrem să ne aducem cu adevărat aminte, nu putem să o facem aşa cum s-a acreditat pînă acum, de unii singuri. Amintirile de unul singur sînt fundamental, principial ficţiune, sau, mai bine spus, fabulaţie. Pentru amintiri, pentru memorie este nevoie de mai mulţi.
 
Mai mult, întorcînd înapoi argumentul, aş spune că dacă ajungem să scriem şi să citim amintiri şi memorii este tocmai pentru că în(tre) timp am rămas singuri, pentru a ieşi din singurătatea în care am rămas, pînă la care ne-a despuiat timpul, oricît am încerca noi să-l umplem sau să-l stabilizăm, să-l "eternizăm" făcîndu-l istorie. Scrisul e oricum numai de amintiri. A regăsi timpul prin temporalitatea scrisului, a vorbitului, a sta de vorbă, a ţine timpul de vorbă. Etc.
 
Dar asupra acestor idei-proiect în desfăşurare voi reveni. Pentru că trebuie să ne amintim. Dacă pînă de curînd ideea de a-ţi depăna în scris sau oral amintirile mi se părea o zădărnicie, o vanitate, acum, odată cu schimbarea totală a generaţiilor şi chiar a lumii, amintirile, memoriile - deja la cerere, la cererea epocii, a istoriei - şi împreună, devin o necesitate, adică o obligaţie.
 
Să nu uit însă: zidurile de care se umple la loc lumea nu construiesc, ci dărîmă.