Ferice de cei care mor înaintea trupurilor
Ferice de cei nemuritori
Ferice de cei care se sting ca nişte lumânări în bătaia vântului
Ferice de cei care simt cum se surpă prăpastia în miezul fiecărui lucru de care se ating
şi îşi pregătesc liniştiţi cina
Ferice de cei care pun cărţile mai presus de sânge
Ferice de cei înghesuiţi în prezent ca în barca de salvare
Ferice de cei care umplu cu roţi şi frigidere, cu volane şi căşti şi motoare
spaţiile vacante unde îşi fac cuib absenţele
Ferice de oricine se poate uita pe fereastră şi îşi poate bea cafeaua în tihnă
Ferice de cei care ştiu să evite înflăcărările care duc dorinţele neîmplinite în pragul lehamitei.
Vine un moment când nu mai vezi întunericul, începe să vadă el prin tine
Nu te mai loveşti de ziduri, devii zidul de care se lovesc alţii
Închizi ochii şi simţi doar gustul năruirii
În ceaşca de cafea în fereastră în rufele pe care le atârni la uscat
În fotografiile vechi
În sânge în cărţi
Nu e decât prăpastia
Care îţi spune pe nume