Am mers la doctor, i-am spus: mă doare cum mor copacii
- Nu pot să te ajut, eşti sănătoasă.
I-am spus: mă dor clopotele şi câinii şi măruntaiele oraşului
Văd cum crapă zidurile de singurătate
Mă dor ferestrele şi apusurile şi tramvaiele vechi
Şi nopţile liniştite
Când mă gândesc cum seacă apele parcă simt un nod în gât
Mai ales lumina dimineţilor senine mă doare în coşul pieptului
Aud cum curge nimicul prin vene şi sufăr
- N-am ce să îţi fac, trebuie să rabzi, eşti sănătoasă!
N-ai nimic, mi-a spus doctorul, ani în şir. Eşti perfect sănătoasă!
Deşi abia mă ţineam pe picioare.
Într-o zi m-am trezit liniştită.
Lucrurile stăteau la locul lor, nici unul nu scâncea, nu se zvârcolea.
Doctorul m-a văzut schimbată, m-a consultat.
- Nu-mi mai pasă, nu mai vreau să ştiu!
- Acum pot să te ajut, mi-a zis. Am o pastilă care îţi deschide ochii
Să vezi cum seacă apele, cum degeră câinii, cum mor copacii, cum crapă zidurile de singurătate.