Încăpăţânare

"Ţii minte, Rada? Încă nu eram căsătoriţi. Am vrut să te sărut. Seara târziu, în faţa blocului, sub balconul meu. Ascultaserăm toată după-amiaza Pink Floyd, băusem tone de ceai negru, şi o sticlă de rom cubanez, fusese alegerea mea, ştiu că tu ai fi preferat vodca. Coborâsem, şi aşteptam un taxi care să te ducă acasă. Te-ai ferit, întorcându-ţi faţa de la mine."

Ca să vezi, după atâţia ani, şi încă-mi mai amintesc de asta! Şi vorbesc cu stafiile. Gândul mi-a sărit apoi în altă parte.

"Ai observat cum s-au purtat vecinii tăi când am fost ultima dată la ţară? Rechinul a trecut pe lângă noi făcându-se că nu vede. Muncitorii care lucrau în curtea Mihaelei nu şi-au întors nici măcar privirea când ne-au auzit, deşi tăiaseră de la jumătate, cu răutate, arborele crescut lângă gard, în partea ta de curte - tăietura era proaspătă, frunzele coroanei împinse ostentativ peste alee, între gard şi casă, erau verzi. Iar Mişu, omul pe care-l plăteşti să-ţi îngrijească casa, n-a mai trecut de mult pe-acolo, nu ţi-a reparat nici apa, deşi promisese s-o repună în funcţiune, iar de poartă nu s-a ocupat niciun pic, aproape că nu se mai deschide, e lăsată într-o parte, înţepenită, ruginită. Ce-ai de gând? Mă întreb ce-ar zice Pierre dacă ar vedea acum casa pe care ţi-a proiectat-o. Construită de voi doi împreună, o gândise ca pe un mic dar elegant chalet suisse, cu un brâu de pietre de râu, pereţi din bârne masive, acoperiş de ţiglă. Dar ai desfigurat-o cu tot felul de improvizaţii, ai spart un perete ca să adaugi o uşă de plastic, ca Clara să poată ieşi mai uşor în spate după atacul cerebral, când mersul i-a devenit nesigur. Casa e acum o caricatură a ce-a fost odată. Iar înăuntru e o înghesuială de vechituri inutile, pline de praf, de molii, şi pânze de păianjen, mai ceva ca-n Marile speranţe. Curtea, altădată o insulă de verdeaţă cu gazon, magnolii şi trandafiri, e acum năpădită de uscăciuni, mucegai şi putregaiuri. Nu mă miră că vecinii au început să se revolte. Şi nu pari să faci nimic. Când ţi-am spus că doamnei Ciobanu i-ar trebui trei luni ca să facă curat aici, te-ai prefăcut că n-auzi. E adevărat, ar trebui s-o plăteşti."

De curând am trecut pe la Pierre. Nu-l mai văzusem de multă vreme. L-am recunoscut însă imediat. Şi el pe mine. Tot aşa teribilist a rămas. Şi tot singur. Locuieşte în apartamentul de sus acum. Mi-a arătat câteva fotografii cu sculpturile pe care le-a făcut între timp. Una dintre ele, bustul lui Ceauşescu, în curtea casei din Scorniceşti. Acum douăzeci-treizeci de ani, când ne văzuserăm ultima dată, locuia în atelierul de la demisol. Avea mai multe sculpturi în lucru, în faza de modelaj, înfăşurate în cârpe ude. A ţinut să mi le arate. Apoi m-a dus în fund, unde-şi avea patul. În semi-întunericul de acolo, mi-a luat mai mult timp să-mi dau seama că e cineva în pat. O tânără femeie, acoperită cu un pled. Stăteam la o oarecare distanţă, dar Pierre m-a împins spre pat, apoi a apucat pledul de un colţ, şi a tras cu putere de el, dezgolind femeia, care a rămas complet goală: "Fă cunoştinţă cu Eva!"

La ultima vizită mi-am adus aminte cum s-a încheiat prietenia lui cu Tata. Una din femeile care-i poza a rămas însărcinată. I-a intentat proces de paternitate, deşi el zicea că nu e copilul lui. Tata, prietenul lui cel mai bun, a depus din proprie iniţiativă mărturie contra lui. Pensie alimentară. A trecut mult timp de atunci, dar eram curios, aşa că l-am întrebat ce-i face copilul, e bine, l-a mai văzut? "Da. Ştii, târziu, când s-a putut face test de paternitate, am cerut să-l fac. Pentru mine. Voiam să ştiu. Copilul nu e al meu, tatăl tău s-a înşelat. Dar nu cred că ar accepta asta în ruptul capului. Tot aşa de încăpăţânat a rămas?"

(Bucureşti, septembrie 2019)