Câinele meu şi cu mine eram inseparabili. Unde mergeam eu venea şi el. Dacă nu eram primit în vreo casă cu el, nu mai treceam niciodată pe-acolo. În rest, căutam să nu lipsesc prea mult de acasă, ca să nu-mi simtă lipsa. De la facultate veneam direct acasă, de unde rar mai plecam.
Dormeam unul alături de altul, eu pe pat, el pe covor, lipit de pat. Asta la culcare. Pentru că la sculare îl găseam cel mai adesea lângă mine, cu capul pe pernă. Atunci nu se mai ferea, ba chiar se întindea cât era de lung, împingându-mă cu labele, mai mai să mă dea jos din pat.
Câteodată simţeam cum se foieşte şi îşi tot ciuleşte urechile aşteptând să adorm, şi când i se părea lui că a sosit momentul, adică respir mai rar şi mai regulat, se ridica încet şi se lipea de pat, la picioare, apoi se lăsa încet pe cearceaf, mai întâi cu capul, apoi cu pieptul şi fundul. Odată ajuns sus, se făcea covrig, să fie cât mai mic şi nebăgat în seamă. Se temea să nu fie dat jos. Uneori se grăbea, şi îşi începea înaintarea prea devreme, când mai eram încă treaz. Atunci îl împingeam uşor înapoi, iar el se lăsa jos, ştia că greşise. Dar când eram pe cale să adorm, nu reacţionam, chiar dacă, ca prin vis, îl simţeam cum se pregăteşte. Plus că-mi părea puţin rău să-l dezamăgesc, deşi regula era clară, cel puţin pentru culcare: eu la locul meu, el la al lui.
Cum făcea el, suit într-un capăt al patului, să ajungă până dimineaţă în celălalt capăt, cu capul pe pernă, nu ştiu.
Când am început s-o curtez pe Rada, lucrurile s-au schimbat însă. Rada n-avea câine, aşa că plimbarea căţelului cu ea nu era o opţiune. În plus, ieşirile noastre erau la film sau la restaurant, unde câinele n-avea ce căuta. L-am luat o dată cu noi la o cofetărie cu terasă, dar şi el şi Rada s-au plictisit repede, din motive diferite, evident. Rada ar fi vrut să fie undeva unde să poată fuma, în timp ce câinele abia aştepta să scape la alergat.
O vreme am încercat să împac şi capra şi varza. Stilul meu de viaţă nu se potrivea însă cu al Radei. Ca să pot ieşi zilnic cu ea, a trebuit să reduc din atenţia pe care i-o dădeam câinelui, care însemna nu numai plimbat, ci şi cumpărat şi preparat mâncare, mers la veterinar, periat, spălat, şi încă multe altele.
Când mi-am dat seama că-l las prea mult timp singur, m-am gândit la o soluţie: ar putea să mai stea cu Tata la ţară, în casa lui de vacanţă, peste vară. Ar fi liber în toată curtea, împreună cu căţeluşul Clarei, cu care se înţelegea perfect. Tata a fost de acord. Cum casa de la ţară era aproape de Bucureşti, am probat pentru o zi cum se descurcă câinele meu fără mine acolo. Nu voiam să plângă, nici să încerce să fugă după mine. N-a avut însă nici o problemă, a înţeles că rămâne doar temporar, de altfel era un loc cunoscut, mai fusese cu mine în vizită acolo, iar pe Tata îl ştia bine. De fapt el îl salvase când fusese bolnav de parvoviroză, încă pui. Îl tratase, îi făcuse injecţii cu antibiotice, îmi arătase cum să-l hrănesc cu pipeta.
A doua oară am lăsat câinele la ţară pentru o săptămână. Când m-am dus să-l iau, nu mai trăia. Murise pe loc când Tata îl dăduse cu DDT. Căţelul Clarei fusese şi el pulverizat cu acelaşi insecticid, se pare pentru purici. Tuşea urât şi se mişca greu. A mai supravieţuit câteva zile.
(Bucureşti, septembrie 2019)