Statistici

Când mi-am parcat Citroën-ul nou-nouţ în faţa blocului, nu ştiam că ştergătoarele lui îi vor atrage pe hoţi ca un magnet. Douăzeci de ani cât am avut Trabant-ul, nimeni n-a râvnit la ştergătoarele acestuia. Dar ale Citroën-ului erau noi, şi de firmă, aşa că valorau suficient cât să fie furate. Mai văzusem prin jur maşini rămase fără ştergătoare, pe care beţivii şi oamenii fără adăpost din parc le luau ca să facă probabil câţiva poli la târg cu ele, dar nu crezusem c-o s-o păţesc şi eu. Deşi cumpăratul maşinii mă lăsase fără un ban în buzunar, a trebuit să scot alţii din pământ din piatră seacă ca să-mi iau un rând nou de ştergătoare, care nu erau chiar ieftine.

Am considerat că e de datoria mea să anunţ poliţia, cel puţin ca să nu mai păţească şi alţii necazul ăsta, dacă mie tot mi s-a întâmplat. Când, la secţie, după vreo oră de aşteptare, mi-a venit rândul să vorbesc cu ofiţerul de serviciu, acesta a ascultat ce-am avut de spus şi, fără să pară prea impresionat, m-a întrebat dacă nu cumva am parcat pe locul cuiva, insinuarea fiind că eu eram de vină, iar "atenţionarea" venea din partea unui vecin. Eu însă am insistat, e un furt ca toate celelalte de pe stradă. Ar trebui luate măsuri ca furturile de ştergătoare să înceteze, şi oricum, vreau să depun o declaraţie ca furtul să fie înregistrat, să intre în evidenţe. "Nu e nevoie, mi-am notat eu pe carnet, e suficient, vom lua măsuri", m-a asigurat ofiţerul. Am tot repetat că vreau să depun o declaraţie, pentru statistică dacă nu pentru altceva, pentru că nu mă aşteptam să prindă hoţul ca să-mi returneze ce mi-a furat, dar ofiţerul a tot insistat că nu e nevoie, până când a trebuit să plec aşa cum venisem, fără să las nici o declaraţie.

Cu un mic efort financiar, Citroën-ul meu a mai primit un set de ştergătoare de firmă, care a rezistat însă şi mai puţin ca primul, nu mai mult de o zi sau două. Supărat de-a dreptul, de data asta am decis să merg la poliţie pregătit, cu declaraţia scrisă şi semnată de acasă. În două exemplare, ca să iau înapoi una cu număr de înregistrare. La secţie, din nou aşteptare, după care ofiţerul de serviciu, altul decât data trecută, vine la mine tot cu un carneţel în mână. Ştiam deja ce înseamnă asta, că va mâzgăli ceva acolo, după care mă va asigura că va lua măsuri şi că nu e nevoie să depun nimic scris. De aceea i-am spus de la început că vreau să depun o plângere, pe care am scris-o deja. I-am arătat-o. Aşa cum mă aşteptam, a început să mă ducă cu vorba, să încerce să mă facă să-i explic despre ce e vorba, pentru că altfel nu poate face nimic. Nici nu s-a uitat la cererea mea, şi-a notat ceva în carnet, şi m-a asigurat că va cere ca maşina de patrulă să treacă mai des prin zonă. Mulţumesc frumos, dar pot totuşi înregistra cererea undeva? Până la urmă n-am avut unde, n-a vrut s-o primească, mi-a tot dat explicaţii, că n-au fonduri suficiente, că nu se fac suficiente angajări, că se primesc extrem de multe plângeri şi că încă una în plus nu va rezolva nimic, dar că mă asigură că va face tot ce-i stă în putinţă ca problema să se rezolve, bla-bla-bla.

De atunci nu-mi mai cumpăr decât ştergătoare din cele mai ieftine, de supermarket. Şterg prost şi mai şi scârţâie, dar cel puţin nu mi le mai fură nimeni, pentru că nu fac doi bani.

Următorul lucru care mi-a fost furat a fost antena. Dar nu m-am mai dus la poliţie. Ştiam deja că statisticile nu-i interesează.

(Bucureşti, septembrie 2019)