Gol

Am în stomac un gol. E acolo de ceva timp. Adică nu e chiar gol. Sunt nişte resturi prin el şi nu vorbesc despre mâncare.

Cred că am o lacrimă de vreo săptămână, de când am zis că nu mai are rost să plâng şi am înghiţit-o. Sigur am o picătură de speranţă pentru că o ţin în siguranţă acolo, e specie pe cale de dispariţie. Dacă nu mă înşel am şi un tăciune de dor care mă arde zilnic.

Mă rog, voiam să vă zic ce mi s-a întâmplat ieri. Nu mie, lor. Le-am auzit vorbind pe toate trei. Erau triste, dar voiau să se ajute, asta le-a şi ţinut împreună până acum.

Tăciunelui îi era sete, era uscat şi lacrima s-a oferit să îl ajute puţin, dar el a refuzat, a zis ceva de genul că lacrimile nu ţin de sete, mă rog, aşa că a venit picătura de speranţa şi i-a potolit setea. Nu credem că e posibil, credeam că speranţa asta stinge dorul, dar văd că mai tare îl aprinde.

Faza e că după aceea i-a fost speranţei foame, dar când s-a oferit dorul să o ajute, a zis că dorul nu ţine de foame, după care, când s-a oferit lacrima, a luat o gură din ea. Din nou, nu ştiam că lacrimile ţin de foame, dar nu ţin de sete. Aparent hrănesc speranţa.

Speranţa era bine, era obişnuită cu atmosfera asta de efectiv nimic. Dar, dintr-o dată, nu ştiu ce a apucat-o, că a început să sară din ce în ce mai sus, ba chiar golul cu tot ce era în el a venit în piept, un pic spre stânga. La început nu ştiam ce vrea să facă, dar după am înţeles.

Nemernică ştia că am un alt gol şi mai gol. Era gaura mea neagră din cutia toracică. Am auzit de la câţiva că produce o frecvenţă care te ţine în viaţă. Oricum, nu asta e important. Mă interesa ce căuta totuşi acolo. Ştiau ele ce ştiau, căci au sărit toate simultan în ea. Şi acum să nu credeţi că urmează ceva dramatic, căci găurile astea negre sunt chiar ok. Ştiţi cum se zice, orice gaură neagră a fost cândva o stea. Dacă nu ştiaţi, aţi aflat acum. Şi sunt de înţeles de ce absorb totul din jur. Pe când erau tinere şi stele, dădeau tot ce puteau 24/7 şi aici nu mă refer la lumină. Mă refer la razele alea. Nu alea ultraviolete. La alea care te pătrund, la speranţă, la dor şi la lacrimile alea ciudate. Mă rog, ideea e că acum e dreptul fiecărei stele să îşi ia înapoi ce a dat. Inclusiv razele şi lumina. Odată am stat de vorbă cu gaură asta din mine, asta neagră, şi mi-a spus că totul este legal. Cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai negre, deci cu atât fac lumina să pară mai strălucitoare.

Toată lumea e fericită. Cel puţin era, până când acestea trei, speranţa dorul şi lacrima au sărit în gaură şi, cum e şi normal, s-au dus la celălalt capăt. Noroc că ştiu unde este, cunosc persoana cu celălalt capăt. E bine să ştii de cine te leagă gaura ta neagră pentru că tot ce intră în ea prin capătul tău, ajunge în partea cealaltă întocmai, doar că pe dos. Acum cred că v-aţi dat seama ce s-a întâmplat cu dorul, speranţa şi lacrima.

Nu am ce să le fac. Măcar nu mai am golul ăla. De fapt, tot îl am, dar e şi mai gol. E atât de gol încât azi cred că a încolţit, e şi sezonul, e primăvară. Cred că o să am o a doua gaură neagră în mine, una care să mă lege de altcineva. Partea ciudată e că acum îmi dau seama că înainte aveam o stea pe moarte în acel gol şi, pe lângă asta, mi-am dat seama că stelele sunt făcute din trei ingrediente de bază: speranţă, dor şi lacrimi. Şi nu mă refer la alea de pe cer, alea sunt plictisitoare. Nu chiar, dar aşa îmi place să cred pentru că mi-e prea lene să merg să le cunosc pe bune. Vorbesc despre astea de aici, din vecini, de pe pământ. Mă rog, voiam doar să va zic ce am păţit. Dacă i s-a mai întâmplat aşa cuiva, îl rog să-mi spună pentru că acum am două găuri negre în mine care o să se mănânce până una moare şi nu vreau, ţin la ele. Mulţumesc!