Ceea ce frapează în fiecare operă şi în întreaga operă este decantarea extremă (aproape o asceză productivă), dar mai ales cel puţin aparentul paradox dintre decantare şi implicare (expunere de sine, corpul însuşi devenind semn, simbol).
Lipsa oricărei negativităţi. Învingerea sau eliminarea ei, sublimarea sau ocultarea ei.
Fiecare operă este (ca) o victorie, o victorie care nu este o răzbunare, ci o întrecere: preia simbolurile şi şi le adjudecă, le supune propriului tratament, făcîndu-le de la fapt să fie ale tuturor - prin/ca artă. Le "vandalizează", am putea spune, le "desacralizează", le "profanează" (în sensul lui Giorgio Agamben), în sensul că le re-dă uzului comun şi deschis, circuitului liber din care fuseseră sustrase. Fiecare operă arată ca o victorie, dar o victorie multiplă, pe mai multe planuri şi în mai multe sensuri: o victorie asupra înseşi noţiunii de "luptă" şi de "victorie", o luptă pozitivă, fără negativitate. O curăţare a politicului din luptă. Un alt fel de politică.
În ciuda planeităţii şi a bidimensionalităţii grafice (pop, seriale, decorative chiar) a operelor, ceea ce frapează este verticalitatea şi frontalitatea (caracterul frontal), deschiderea, demnitatea: planeitatea şi "reducţia" bidimensională a tabloului ca verticalitate a atitudinii. Ceea ce este un triumf al esteticii (pînă la estetism decorativist) este de fapt triumf etic: vertical, drept, mîndru, frontal (faţă în faţă). Confruntare, provocare, dar calme, cu zbucium consumat, depăşit, şi faţă de realitate, şi faţă de privitor. O operaţie pe faţă.
Perpendicularitate. Totul e curăţat, neted - înalţat în rang.
Lucrările lui sînt nişte victorii neînjositoare, victorii în care toată lumea cîştigă: şi învingătorul, şi învinsul, salvînd, sublimînd însăşi lupta. Singura victorie care poate fi transmisă.
Operaţia lui (pe care care arta lui o expune şi pe care el, prin arta sa, o performează), dialectic-alchimică: îi întoarce puterii propria ei operaţie, dat fiind că puterea se creează, se instituie confiscînd, monopolizînd, separînd realităţi şi tranasformîndu-le - grafic, estetic, estetizant, decorativist - în simboluri, pe care apoi le rupe de oameni, ba chiar le face să apese abuziv asupra lor ca norme şi obligaţii. Artistul, în "interpretarea" lui Pinczehelyi, recuperează, restituie, re-dă, re-sădeşte şi re-însămînţează aceste simboluri în solul unei anumite imanenţe şi libere folosinţe. În primul rînd, le raportează, le leagă la loc de soclul social din care au fost smulse, le re-sădeşte în imanenţa din care puterea le-a scos pentru a-şi crea o aparenţă de transcendenţă.
Curăţare a luptei înseşi, victorie asupra victoriei-înfrîngere.
Totul curat, la vedere, şi nu atît ordonat, cît foarte precis. Balistic! Balistica artei. Zen.
*
Cu prima expoziţie personală - Visionary | Works 1973-2014 - a lui Sándor Pinczehelyi în România se inaugurează un nou spaţiu de artă din Bucureşti. Aflat pe fostul amplasament al Galeriei Anca Poteraşu din ceea ce se poate numi deja "districtul galeriilor" (strada Plantelor şi împrejurimile) al Bucureştiului, spaţiul numit Diptych este administrat de artistul Zoltan Bela. Răspunzînd cu mare plăcere invitaţiei lui Zoltan Bela, joi, 26 septembrie, am purtat un dialog cu Sándor Pinczehelyi la Institutul Maghiar din Bucureşti, dialog care poate fi găsit integral pe Facebook. Întrebările mele au pornit de la răspunsurile pe care Sándor Pinczehelyi le dăduse anterior cîtorva întrebări formulate de mine, şi care acum se află reproduse în "programul de sală" al expoziţiei de la Diptych, şi pe care le reproduc mai jos pentru valoarea lor documentară - pe mai multe planuri (inclusiv acela al tonului, al tonusului, al ethos-ului ) - în ceea ce priveşte condiţiilor creaţiei artistice în ţările din Centrul şi Estul Europei înainte şi după căderea comunismului, cu toate asemănările şi diferenţele dintre ele (ţări şi epoci). Am îngroşat, în răspunsurile primite de la Sándor Pinczehelyi, punctele (teme şi centre de interes) de la care am pornit, rugîndu-l să le aprofundeze, în dialogul nostru direct.
Bogdan Ghiu: Ce înseamnă pentru dvs a fi "artist din Estul Europei"?
Sándor Pinczehelyi: În prima perioadă a artei mele m-am ocupat de simbolurile care ne-au înconjurat în anii şaptezeci şi optzeci (stea, seceră şi ciocan, piatră stradală). În acest sens, mă consider un artist din Europa de Est, nu numai din punct de vedere geografic, ci şi în gîndire. Ulterior, am efectuat diverse operaţiuni cu culorile naţionale care fuseseră anterior tabu. Am procesat totul cu ironie. Mediul, tradiţiile, istoria şi istoria artei maghiare determină crearea operelor. Pentru că am trăit într-o lume mai închisă, arta noastră a fost mai introvertită. Nu îmi place să separ Estul şi Vestul, contează întotdeauna calitatea. Am fost în dezavantaj din cauza lipsei unui comerţ cu obiecte de artă puternic şi a unei pieţe de artă, ceea s-a schimbat în foarte mică măsură.
B.G.: Există un specific în practicarea artei în Estul Europei?
S.P.: Arta fiecărei ţări est-europene are tradiţii specifice care determină producţiile realizate în fiecare ţară. Acest lucru a fost controlat mai puternic sau mai cu prudenţă de către condiţiile politice specifice. Luînd la cunoştinţă, unii s-au opus, alţii au ignorat şi şi-au făcut treaba, şi au fost unii care i-au servit. Nu trebuie să punem în aceeaşi oală întreaga zonă geografică. Poate, dacă este ceva asemănător peste tot, aceasta e gîndirea conceptuală.
B.G.: Există avantaje sau dezavantaje în a fi "artist din Estul Europei"?
S.P.: Întotdeauna au existat şi există îşi acum dezavantaje. Pînă în prezent - cu excepţia cîtorva artişti şi grupuri -, arta est-europeană nu este tratată în mod adecvat rangului său. La marile evenimente sînt prezentaţi şi acum foarte puţini artişti din această regiune, ţinînd seama de creatorii străluciţi care trăiesc şi lucrează aici. Poate fi considerat avantaj că, la sfîrşitul anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci, au fost cîţiva ani cînd lucrările născute aici au fost interesante, dar asta a trecut relativ repede. În ultima vreme se manifestă din nou interes. Oraşul Pécs, unde trăiesc, a fost întotdeuna un bastion al artei progresiste din Ungaria, datorită cîtorva maeştri şi tradiţiei artistice a oraşului. În anii şaptezeci, politica artei a tratat acest oraş ca pe un teren experimental mai liber, practic nu au existat represalii. Din această cauză nu se poate compara cu condiţiile artistice generale din Ungaria. Au existat frecuşuri mai mici sau mai mari, dar acest lucru nu a reuşit să abate pe nimeni de la calea desemnată.
B.G.: A existat vreun moment cînd nu s-a simţit liber să îşi practice arta? Cînd: înainte sau după căderea Zidului Berlinului?
S.P.: După căderea Zidului Berlinului pista a devenit deschisă, dar de care nu am putut profita.