De multe ori mi se spune am crescut cu vocea dumneavoastră, ceea ce-i plăcut, drept să spun

3. Claudiu Istodor


Ovidiu Miculescu: Prohor Jeleznov în Familia Jeleznov, adaptare după "Vassa Jeleznova" de Maxim Gorki, direcţia de scenă Gelu Colceag, este cel mai recent rol de pe scena Teatrului Mic. Este dificil să colaborezi pe scenă în acelaşi timp cu regizorul şi cu directorul teatrului?
Claudiu Istodor: În unele cazuri da, în cazul de faţă nu.

O.M.: Tot roluri recente sunt Charles în Ţinutul din miezul verii de Tracy Letts, regia Vlad Massaci, 2017 şi Alexandr Trauberg în Rendez-vous pe Lună de Alexandr Galin, regia Gelu Colceag, 2017. Care v-a stimulat cel mai mult din punct de vedere artistic?
C.I.: Fiecare în felul său.

O.M.: S-au angajat mulţi actori tineri în ultimul timp în Teatrul Mic. Ce părere aveţi despre această nouă generaţie?
C.I.: Angajarea actorilor tineri şi nu numai a fost şi este benefică şi extrem de necesară pentru Teatrul Mic. E unul din punctele pe care le-am susţinut în fostele direcţii ale teatrului şi pe care domnul Colceag l-a susţinut de asemenea. Trupa teatrului este în momentul de faţă extrem de interesantă şi puternică, are capacitatea de a susţine un repertoriu variat, calităţi necesare unui teatru de repertoriu. Decimarea trupei în trecut făcuse să nu mai poată fi continuată tradiţia acestei scene şi profilul acesteia. În continuare, trupa poate fi îmbogăţită cu actori tineri sau nu neapărat, asta neînsemnând renunţarea la actorii colaboratori, atât acum, cât şi în viitor. Susţin ideea de a îmbogăţi teatrul prin experienţe cu actori din afara teatrului, acest lucru fiind benefic pentru sănătatea artistică a teatrului nostru.

O.M.: Este mai bine să fii actorul unui teatru de stat în România sau e preferabil să ai o carieră de liber profesionist?
C.I.: A fi angajat într-un teatru de repertoriu este binevenit în cariera unui actor, fapt dovedit de trupele teatrelor din România cel puţin în ultimii 80 de ani. Acest sistem invidiat de actorii din ţări unde nu există acest sistem poate clădi cariera unui actor, poate să-i dezvolte capacităţile creatoare şi mijloacele de expresie artistică specifice meseriei. În acelaşi timp, poate să creeze şi automulţumire, lipsă de energie şi voinţă creatoare, dar părţile pozitive sau negative pot fi ţinute sub control de direcţia pe care teatrul o are la momentul respectiv, regizorii invitaţi ş.a.m.d. Actorul liber de contract suferă, din păcate, de eventuale probleme financiare în timpul în care nu are de lucru, de eventuale situaţii subiective pe care puterea de decizie, de alegere, deţinută de angajatorii din piaţa liberă sau chiar de instituţiile statului, le pot genera în aceste vremuri cu o corupţie evidentă şi o puternică dorinţă de înavuţire. Evident, el dispune de o libertate aparte de a alege proiectele în care acceptă să participe, dar acestea sunt cazuri singulare, marea majoritate a celor din zona fără salariu se află într-o permanentă luptă cu partea financiară a vieţii şi cu compromisurile pe care trebuie să le facă în speranţa unor viitoare vremuri de glorie artistică. Asta am observat în jurul meu, eu fiind un actor care am colaborat în multe proiecte teatrale şi nu numai - cinematografice, TV, radio, dublaje voci şi altele din domeniu, de aceea îmi permit o opinie mai hotărâtă, chiar dacă foarte pe scurt în acest interviu.

O.M.: Întorcându-ne puţin spre începuturi, aţi absolvit IATC-ul la clasa Sandei Manu. Care era atmosfera în acea perioadă în facultate, când pe coridoare te întâlneai vrând nevrând cu cea mai mare parte a "monştrilor sacri" ai teatrului românesc?
C.I.: Am avut o perioadă în care timp de doi ani am avut şcoala într-o parte a Teatrului Naţional din Bucureşti. Întâlneam uneori actori pe holurile teatrului, dar, şi mai important, profesorii în Institut erau actori consacraţi, de mare valoare, pe care îi puteai admira la teatru, în filme, la TV. Asta făcea să ai toată încrederea în cuvintele lor, în indicaţiile lor, Bineînţeles, ei impuneau un respect extraordinar. Cred că legea care prevede obligativitatea doctoratului pentru a preda este o prostie a legiuitorului, din păcate nu singura. S-a ajuns la situaţia în care profesorii sunt actori sau regizori fără carieră în teatru, iar asta nu poate face bine unui student, într-o meserie ce ţine mai mult de meşteşug şi psihologie decât de învăţarea unor metode, memorarea de schiţe, tabele, manuale ş.a.m.d. Pentru asta mă consider norocos. Pe de altă parte, numărul extrem de mic de locuri pentru studenţii la teatru şi film din perioada aceea nu era nici pe departe bun pentru teatrul românesc, pentru că putem observa cum, în timp, un procent semnificativ, spre 80% din cei ce începeau studiile au rezistat vieţii teatrale româneşti, dese fiind cazurile în care absolvenţii IATC renunţau la meserie şi se retrăgeau în domenii adiacente sau nu neapărat, ori intrau în tăvălugul ratărilor din diferite colţuri ale ţării sau chiar în Bucureşti.


O.M.: Din facultate aţi ajuns la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Era o şcoală acel teatru, după cum se vorbea în epocă?
C.I.: Nu, Piatra Neamţ nu era o şcoală. Era însă un loc unde mai ajungeau regizori buni, mai erau parteneri de scenă, puţini ce-i drept, care te inspirau şi te ridicau la un nivel artistic superior. În general era, cel puţin atunci, când am fost acolo, un loc mediocru şi dezolant. În plus şi viaţa precară din perioada aceea transformau în gri culorile vii ale tinereţii.

O.M.: Ce parteneri de scenă au reprezentat experienţe memorabile pentru Claudiu Istodor?
C.I.: Mi-e greu să răspund la întrebarea asta. Teatrul e în intimitatea sa o lume care nu cred că face obiectul dezvăluirilor pentru public. Evident că am fost fascinat de câţiva actori români, dar mai degrabă asta s-a petrecut ca privitor decât ca partener. Sigur că e exagerare afirmaţia asta, dar am făcut-o ca să nu intru într-o laudatio benevolensis de care nu mă simt atras acum şi nici în stare a o face. Sigur aş putea face o listă.

O.M.: Aţi făcut şi film, dar un aspect interesant al carierei lui Claudiu Istodor este reprezentat de vocea lui Claudiu Istodor. Vă regăsim numele pe genericele multor filme dublate în limba română şi multor filme de animaţie. Ce are special această dimensiune a actoriei?
C.I.: Am decis într-o seară să câştig bani mai mulţi făcând nu afaceri cu tigăi de teflon şi napolitane germane, ci cu abilităţile pe care meseria mea mi le oferă în afara teatrului şi filmului şi televiziunii, şi am găsit ideea de a da glas dublajelor, reclamelor, voice overurilor, lecturilor comentariilor, ş.a.m.d. Am rugat un coleg şi prieten să-mi facă o casetă audio demo cu vocea mea în diverse ipostaze, am mers la agenţii de casting, radiouri... De fapt am vrut să fac asta şi am şi putut. A fost o parte a carierei mele, mai este încă, dar am posibilitatea acum de a alege mai atent ce fac în domeniul ăsta. Pot spune că mi-a plăcut mult dublajul desenelor animale (SIC). Am fani şi mulţi necunoscuţi care mă recunosc tot timpul. De multe ori mi spune "am crescut cu vocea dumneavoastră", ceea ce-i plăcut, drept să spun.

O.M.: Este televizorul un competitor al spectacolului de teatru? Cine pierde, cine câştiga?
C.I.: În opinia mea televizorul nu este un competitor, este un coleg al teatrului, care poate fi prost sau deştept. Evident că televiziunea se adresează unei categorii mai largi a populaţiei, chiar şi aceleia subintelectuale, needucate, agresive şi grobiane. E datoria televiziunii să acorde educaţiei un mai mare procent în emisiunile sale, dar financiarul sare la gâtul doritorului de cultură şi aduce în prim plan, ca să folosesc o expresie din domeniu, personaje imorale, amorale, ticăloase şi subdezvoltate intelectual, dar mândre de banii, muşchii sau rudele din politica românească de joasă speţă. Teatrul rămâne hrană pentru o elită intelectuală, educă şi stârneşte gânduri, dubii, reacţii efective în viaţa celor ce ocupă loc în sala de teatru. Personal sunt mândru de meseria asta a mea şi conştient că poate schimba deseori, poate doar un spectator din seara aceea, dar chiar şi unul este mai mult decât de ajuns.

O.M.: Ce rol v-aţi dorit foarte mult şi încă îl aşteptaţi?
C.I.: Ştiu că nu e bine să te încarci cu dorinţe, dar a fost un rol pe care nu l-am dorit, dar l-am primit, şi pe care mi-aş dori să-l reiau, refac, redescopăr, joc din nou. Acela este rolul lui Don Quijote de la Mancha. Pentru că e printre puţinele roluri în care personajul nu e clar şi niciodată nu va fi, nu ştiu dacă are sau nu dreptate, e de râs sau de plâns, e real sau închipuit. Asta dacă mă întrebaţi pe mine.